Ce sărbătorim, de fapt, de Crăciun?

Cea mai veche sărbătoare şi cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească a vieţii pământești a Mântuitorului, este sărbătoarea Naşterii Domnului, sărbătoare moştenită la români sub genericul Crăciun. Pe cât de specific poporului român, acest termen este pe atât de disputat de specialiştii care încearcă să-­i găsească o explicaţie lingvistică şi logică. S­-a afirmat că există o identitate între expresia dacică „Craecio” şi „Solstiţiul de iarnă”, ziua cea mai scurtă şi noaptea cea mai lungă a anului, dată la care a avut loc naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Mulţi cercetători străini, între care şi V. Miclosch (Viena 1861) atribuie origine slavă, pe motivul că acest termen se regăseşte şi la slavi, dar se constată că răspândirea acestui cuvânt în fara graniţelor etnice româneşti este dovedită numai la slavii din imediata vecinătate a românilor, la bulgari (cu sensul românesc Kraciun) la ucrainienii carpatici (Kerecjuni) la cehi (Kracun) şi la cehi şi la slavi tot Kracun. Este demn de reţinut că la popoarele slave nu există un singur termen pentru această sărbătoare, ci fiecare popor slav are o altă denumire.
Pledând pentru originea latină a termenului, „Lexiconul” românesc de la 1825 al Şcolii Ardelene derivă termenul de la „carnationem” (mâncare de carne), în timp ce marele filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu, în „Magnum Etimologicum Romanie” îi atribuie provenienţa de la latinescul „crestinum” (ziua de mâine). În aceeaşi manieră, cercetătorul german Hugo Schuchardt îl derivă de la „Christi Jeiunium” (postul lui Hristos). Mult mai aproape de adevăr, Vasile Pârvan şi apoi Pericle Papahaghi şi Th. Capidan găsesc ca eponem etimologic cuvântul „Calationem”, în traducere, „chemare, convocare, întrunire”. Asemănător, Aron şi Ovid Densuşianu, în mai multe studii identifică Crăciunul cu latinescul „creationem”, în traducere: „zidire, creaţie”. Îmbinând parcă aceste aprecieri, academicianul Al. Rosetti (1945) este de părere că forma „Crăciun” nu vine  la noi direct din termenul latin, „creationem”, ci prin intermediul formei slave meridionale Kraciun (ca şi colinda, Rusalii, Traian). Drept urmare Dicţionarul Academiei (1958) se pronunţă pentru derivarea termenului din „dies Creationis” sau „Dies Calationis”.

De ce 25 decembrie?

În ritualul sărbătorilor de Crăciun se recunosc cu uşurinţă reminescenţe folclorice de ordin mitologic, dovedind o sinteză a tuturor solemnităţilor, costumelor, superstiţiilor şi ritualurilor din cultul păgân al sărbătorilor de iarnă consacrate cultului soarelui (zeul Mithra) şi totodată cultului morţilor. La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătoririi Crăciunului a concurat desigur şi faptul că mai toate popoarele din antichitatea aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie). Între acestea cea mai cunoscută este cultul lui Mithra, zeul soarelui, ziua de 22 decembrie fiind introdusă oficial de împăratul Aurelian în anul 274 ca zi de naştere a zeului Soare „Învingător în contra frigului şi întunericului”. Opinia istoricilor este că ziua de naştere a zeului Mithra a fost înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului, care fusese numit de proroci „Soarele dreptăţii” (Maleahi) „Răsăritul cel de sus” (Zaharia, Luca), „Lumina lumii”, „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Simion). Însă dovezile sunt puține, spun teologii, temeiurile regăsindu-se în Sf. Scriptură.
În Răsărit, până la sfârşitul veacului al IV-­lea Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică 6 ianuarie, prin argumentul biblic conform căruia Mântuitorul S-a botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, obicei pe care l­-a păstrat numai Biserica Armeană şi astăzi. S-au păstrat numeroase mărturii cu privire la felul în care primii creştini au sărbătorit Naşterea Domnului. În ziua de Ajun se făcea slujbă pentru botezul catehumenilor, se citeau „Ceasurile mari”, se „umbla” cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Ziua sărbătorii era zi de repaus chiar şi pentru servitori şi sclavi. Erau oprite prin legi civile spectacolele şi jocurile de teatru, circurile sau alte obiceiuri de distracţie publică. Nu se îngenunchea în această zi.

Bătrânul ursuz şi hapsân

În popor s-a păstrat legenda lui Moş Crăciun, bătrânul hapsân, ursuz şi deosebit de răutăcios, soţ al Crăciunesei, care, deşi avea un palat impozant, nu acceptă să găzduiască pe nici un străin venit la Betleem pentru a se înscrie, din porunca lui Cezar Augustus pe listele de recensământ.
Peste voia sa, Crăciuneasa, o femeie evlavioasă şi deosevit de bună, găzduieşte pe Maica Domnului în ieslea grajdului şi o moşeşte la naşterea Fiului. De fapt, de la îndeletnicirea soţiei sale, de moaşă, i se trage numele de „moş”. Aflând Crăciun toate cele întâmplate, îi taie mâinile Crăciunesei, dar prin minune cerească Maica Domnului o vindecă. Miracolul dumnezeiesc îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că soţia sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc, împarte Fecioarei Maria daruri (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi copil. De aici rezultă transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care le aduc magii cei trei de la Răsărit. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii mâinilor stăpânei Crăciuneasa s-au transformat în colinde, care glorifică în mitologia creştină Naşterea lui Iisus.

Acelaşi Moş… Nicolae

La început, Moş Crăciun şi Moş Nicolae, născocit de la Sf. Ierarh Nicolae, care făcea daruri noaptea, erau una şi aceeaşi persoană. Sfântul Nicolae, sfântul blând, cunoscut drept Moş Nicolae, şi sărbătorit în 6 decembrie, este adevăratul Moş Crăciun, cel din tradiţia Bisericii. Santa Claus din lumea anglofonă a apărut chiar prin deformarea cuvântului „Sinterklaas”/Saint Nicholas – Sfântul Nicolae. Legenda a fost adusă în America în secolul XVII-lea de imigranţii germani şi olandezi, de religie protestantă. Potrivit unei tradiţii din secolul XVII, în Olanda, Sf. Nicolae este înfăţişat ca descendent al spiritelor şi spiriduşilor care însoţeau cortegiul lui Hellequin, vânătorul sălbatic, şi era îmbrăcat în verde. De-a lungul timpului a suferit transformări majore, până când, la începutul secolului XX, a devenit Moş Crăciun jovial, îmbrăcat în roşu. Prima poveste despre sfântul ce călătoreşte într-o caleaşcă şi aduce cadouri copiilor apare în cartea comică a lui Washington Irving, „Istoria New York-ului”, în 1809.