În Vinerea Luminată se sărbătorește Izvorul Tămăduirii

În Vinerea Luminată se sărbătorește Izvorul Tămăduirii

În această zi, în toate bisericile şi mănăstirile se face „agheasma mică”, sfinţirea apei, ca la Bobotează, dar după rânduiala Săptămânii Luminate.

Izvorul Tămăduirii este un mare praznic, închinat Maicii Domnului, ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin, care face referire la o vindecare miraculoasă a unui orb. Legenda spune că înainte de a urca pe tron, împăratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit să treacă printr-o pădure şi a întâlnit un orb bătrân, care îşi căuta drumul. Acest bătrân orb, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că în pădurile imperiale se află izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri.

Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice, despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Milos din fire, Leon l-a luat de mână pe orb ca să-l conducă, însă acestuia îi era mai mult sete. În căutarea sa a auzit un glas care i-a indicat locul unde va găsi apă pentru a potoli setea orbului şi pentru a-i unge ochii lipsiţi de vedere. Ajunşi acolo, i-a dat orbului să bea, iar apoi i-a spălat şi ochii – după porunca Născătoarei de Dumnezeu – căci ea vorbise. Orbul şi-a recăpătat vederea. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi, slăvind-o pe Maica Domnului. Bătrânul înţelept i-a prezis lui Leon că va ajunge în curând împărat.

Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Minunile n-au încetat să se petreacă. Împăratul Iustinian, al Bizanţului, s-a vindecat şi el de suferinţă, la acel izvor, fapt pentru care a ridicat, în secolul al VI-lea, o biserică impunătoare pe locul celei vechi, care va fi refăcută şi înzestrată cu odoare de preţ de către succesorii săi.

Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După primul război mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvântat izvor, a reamenajat zona, transformând-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrându-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.

„Agheasma mică”

Sărbătoarea închinată Izvorului Tămăduirii a fost aşezată în Săptămâna Luminată pentru ca suferinţele trupeşti ale creştinilor să nu le întunece acestora bucuria Învierii Domnului. De aceea, la Sfânta Liturghie oficiată în biserici în această zi se face o nouă sfinţire a apei, din care gustă şi cu care se stropesc mai întâi oamenii pentru tămăduirea bolilor trupeşti, dar şi a celor sufleteşti (păcatelor).

Spre deosebire de Botezul Domnului sau Bobotează, astăzi se face aşa-numita „sfinţire mică” a apei sau „agheasma mică”, ierurgie care se săvârşeşte şi la alte sărbători sau cu alte prilejuri: la botezul copiilor, la sfeştaniile caselor şi ale diferitelor obiecte. La Izvorul Tămăduirii, sfinţirea apei se face, totuşi după o rânduială deosebită decât la celelalte, la această slujbă predominând cântările din slujba Învierii.