Robert Frunzescu (Szeged): Refugiații nu mai au bani să părăsească Ungaria. Cum profită taximetriștii de pe urma lor – I

Pe primii refugiați sirieni i-am întâlnit în gara Bekescsaba, se grăbeau să prindă trenul din care am coborât eu. Mi-au spus în fugă că merg la Budapesta. Nici ei nu își mai aminteau cum de au reușit să intre în Ungaria sau Macedonia. Ei fac parte din cei puțini care își mai permit să părăsească Ungaria.

După mai bine de 12 ore de mers cu trenul, ajung într-un final la Szeged. În fața gării sunt vreo 20 de imigranți pakistanezi și sirieni, care așteaptă să primească cafea și mâncare de la unul dintre centrele voluntarilor. Tot acolo aflu că, până în momentul de față, peste 7.000 de sirieni și pakistanezi au intrat în Ungaria și că mai sunt mulți pe drum. Autoritățile ungare au început să le permită accesul. Îi ridică direct de la graniță, îi duc într-o pușcărie unde s-a organizat o tabără, îi pun să semneze câteva hârtii și îi duc la gară sau la autobuze, în speranța că vor pleca. Acum, cei din fața gării se adăpostesc, de ploaie, într-o stație de tramvai.

Taximetriștii unguri cumpără libertatea refugiaților

„Deocamdată rămânem în Ungaria, nu vrem probleme dar nu mai avem bani”, povestește una din femeile pakistaneze. „În Macedonia nu am avut probleme, dar aici în Ungaria am fost alergați și a fost nevoie să trecem pe lângă gardul de sârmă ghimpată.”

Pentru 20-30 de kilometri, cât e de la granița sârbo-ungară până în Szeged, taximetriștii cer și câte 200 de euro. Am simțit-o pe pielea mea. Am vrut să merg cu taxiul până la graniță, o cursă ce ar fi costat aproximativ 3.000 de forinti. Nici nu ies bine din curtea gării că aparatul deja se apropiase de 2.000 de forinți, iar, fără nici o jenă, șoferul continuă să apese butonul care dubla suma. Când l-am întrebat ce face, uitase brusc engleza, româna și chiar și ungurește.

„Am urcat cinci oameni într-un taxi. Ne-a zis din start «200 euros». Am preferat să îi dăm decât să intrăm în autobuzele oficialităților ungare”, a declarat aceeași femeie.

Ungurii se feresc să se privească ochi în ochi cu refugiații. Nu se apropie prea mult de ei. Nu îi întreabă nimic și speră să nu fie întrebați nimic.

Punctele în care se adună un grup de refugiați sunt atent supravegheate de servicii și polițiști în civil.