La 100 de ani aniversați, fosta învățătoare Pelaghia Leanca din Bod încă mai duce dorul locurilor natale

În data de 2 aprilie 2015, doamna Pelaghia Leanca, cetățean al comunei Bod, a împlinit impresionanta vârstă de 100 de ani. Cu această ocazie, autoritățile locale, respectiv primarul comunei și Consiliului Local Bod, i-au acordat o atenție deosebită, printr-o diplomă de onoare, un premiu în valoare de 1.000 de lei și un tort aniversar. 

Pelaghia Leanca a fost învățătoare în comuna Bod, astfel că din mâna ei au ieșit generații de copii de pe băncile școlii. Povestea sa a început cu un secol în urmă, în Basarabia, pe malul Nistrului, în județul Soroca. Nu și-a văzut tatăl niciodată, pentru că s-a născut pe vremea când acesta fusese luat în concentrare pentru primul război mondial.

„Tata știa doar că am venit pe lume. Iar eu, tot ce știam și ce aveam de la el au fost niște fotografii și o carte poștală pe care i-o trimisese mamei și în care îi spunea să vândă caii, ca să nu mai aibă și grija lor, dar vaca să nu cumva să o dea, ca să aibă lapte, să mă crească pe mine. Acea carte poștală o păstram ca pe o icoană… Apoi, când aveam eu doi ani, tatăl meu era deja mort pe front și n-a mai apucat să mă cunoască. După moartea tatălui, mama a vrut la un moment dat să plece în America și a donat toate lucrurile către vecini, pentru că nu putea vinde nimic la vremea aceea. Și-a cumpărat un bilet pentru vapor, însă atât ea, cât și nepoatele cu care se pregătea să treacă oceanul s-au speriat și nu au vrut să urce la bord”, a povestit doamna Pelaghia.

Astfel, basarabeanca a renunțat la această aventură și s-a întors acasă. Doar că „acasă” nu mai exista, întrucât nimeni nu i-a mai returnat nici lucrurile, nici casa în care se mutase deja un frate. 

Prima rochiță, dintr-o cămașă ponosită

Doamna Pelaghia și-a adus aminte perfect de copilăria sa, cu necazurile, lipsurile, dar și cu bucuriile ei. Nu a uitat nici prima rochiță croită de mama ei, din bucățile mai bune ale unei cămăși vechi. 

„Așa proceda cam toată lumea pe atunci. Sau, când am plecat la școală, mama și-a descusut paltonul, a întors materialul pe cealaltă parte și din ăla mi-a făcut mie palton, că pe atunci nu avea lumea bani să cumpere ceva nou. Și lumea de la sat simțea tare lipsa banului. De exemplu, la prăvălie ne duceam cu ouă în loc de bani. Și umblam desculți, că n-aveam cu ce ne încălța. Primele ghete le-am avut la șapte ani, că mi le-a luat mama special pentru școală. Și puneam ghetele pe batistă, așa eram de bucuroasă că le am”, a relatat bodeanca de azi. 

Și-a dorit să devină învățătoare de cum și-a privit mai atent o verișoară, care îmbrățișase această meserie: „Am învățat foarte multe lucruri de la ea: să fiu ordonată, să mă port frumos în lume. În plus, era și frumoasă tare: avea un păr mare, pe care-l purta cunună pe cap și mă gândeam că și eu vreau să-mi port părul ca ea. Însă, știam că mama nu mă lasă să merg mai departe la școală, pentru că vrea să rămân s-o ajut la câmp. Dar m-a ajutat directorul de școală, care m-a auzit citind o cumpunere în care am scris că vreau să devin învățătoare”. 

Pe atunci, în perioada interbelică, erau doar două astfel de școli, numite orfelinate: unul la Cernăuți, altul la Predeal. Familia a decis să o lase la Cernăuți. 

„Acolo am făcut opt clase, că atât se făcea atunci, la școala de învățătoare (Școala Normală – n.a.) și ca orfană de război am fost întreținută de stat în toată perioada asta. Când am terminat, în 1938, cei din seria noastră trebuiau să aștepte trei ani ca să fie numiți în post, însă noi, ca orfani de război, am fost numiți încă din primul an. Eu am fost repartizată în județul Rădăuți din Bucovina. O aveam și pe mama de întreținut, o ajutam cât puteam, desigur. În 1941, când au intrat rușii în Basarabia, am fost acasă, dar noi n-am știut nimic până când am văzut tractoare cu armata sovietică cântând din acordeoane și aruncând bani la copiii curioși care fugeau după ei. Am rămas în Basarabia. În 1942 m-am căsătorit și în 1943 am născut primul copil”, ne-a mai istorisit femeia. 

Fuga din timpul războiului

În 1944, mulți basarabeni s-au refugiat în România, printre ei și familia Leanca: „Pe atunci, soțul meu era în concentrare la Brașov, în vederea celui de-al doilea război mondial. Am fugit cu copilul de nici un an în brațe, că n-am mai avut timp să iau ceva și am luat-o și pe mama cu noi. Ordinul de refugiu a fost pentru Caracal. Însă nu vă spun ce de griji ne-am făcut, eram distruși psihic. Nu știam unde o să stăm, ce-o să facem… Am stat în trenuri zile și nopți fără să ieșim. Închipuiți-vă ce aer era în trenul ăla, că ne punea pe linie moartă și trebuia să așteptăm acolo, până puteau să ne ducă mai departe”. 

Au trecut ani în care statutul de refugiat i-a urmărit pe basarabeni pas cu pas. În anii următori, unii au fost deportați în Siberia, alții au fost trimiși iar în Basarabia. 

După îndelungi călătorii de nevoie prin țară, familia Pelaghiei Leanca a ajuns în Transilvania, din care făceau parte și doi copii, loc în care a locuit cu chirie la diverse familii. 

„Am fost învățătoare mai întâi la Ormeniș, apoi la Araci, unde statul ne dăduse un loc să ne construim casă. Araci era un sat de unguri și români, dar și unii, și alții, ne-au ajutat foarte mult. Au cărat o grămadă de piatră pentru casă! Ne anunțau numai: D-na Leancă, duc un car cu piatră și-l descarc la locul ăla… ”, a mai spus femeia. 

În anul 1954 s-a desființat ciclul II la Araci, așa că învățătoarea Pelaghia Lenaca a fost repartizată în Bod: „Acolo, nu era post liber ca învățătoare și am predat la ciclul II ca profesoară… Am rămas la Bod, unde am avut relații foarte bune și cu românii, și cu sașii”.

Învățătoarea „Vlad Ţepeș”

„Ca învățătoare și ca profesoară, eram destul de exigentă. Copiii îmi spuneau «Vlad Ţepeș». Pentru minciună, mai ales, pedepseam aspru. Însă, prin felul meu de-a fi, 

i-am ajutat pe mulți elevi și drept mulțumire mi-au scris după ani buni, spunându-mi că-mi sunt recunoscători, că mă apreciază și că, dacă nu aș fi fost așa aspră cu ei, nu ar fi ajuns cineva în viață. Mi-au uns sufletul aceste vorbe. Și, oricum, chiar dacă erai aspru, să știți că era o relație strânsă elev – profesor. Făceam cu ei tot felul de excursii, îi ajutam pe cei care erau mai necăjiți”, și-a descris, pe scurt, cei 34 de ani de învățământ, cea mai mare parte la Bod. 

În 1972, femeia a ieșit la pensie, iar de atunci încearcă să își facă traiul cât mai frumos. (C.V.)