Marturii din Infern – Fagaraseanul Dumitru Moldovan si-a petrecut toata tineretea in inchisorile comuniste

Desi are 74 de ani, Dumitru Moldovan din satul Lisa munceste ca un om tanar. Merge la sapa, face tamplarie, creste albine. Nu obisnuieste sa vorbeasca despre viata lui chinuita. Daca este intrebat despre calvarul pe care l-a trait ani de zile in puscariile comuniste, peste fata lui trece o umbra de tristete. Si incepe sa povesteasca. Nu se plange, doar relateaza fapte, precis, fara interpretari. Din cand in cand, are lacrimi in ochi. In 1945, Dumitru avea 14 ani si mergea impreuna cu tatal lui intr-o caruta, dincolo de Olt, acolo unde isi aveau pamanturile. S-au trezit cu doi jandarmi care l-au rugat pe tatal sau sa-i duca pana in gara Voila. „Am mers pana in satul vecin, unde jandarmii au scos din case cinci oameni si i-au pus in caruta. Tin minte ca aveau parul galben, ca ingerii. Erau sasi pe care ii deportau in Siberia. In urma lor, din ograzi, ieseau copii si femei plangand. Nicicand nu mai vazusem atatea lacrimi, atata durere. Sasii stateau nemiscati in caruta tatalui, doi de-o parte, trei de alta. Pe masura ce ne apropiam de gara Voila, incepeau sa apara si alte carute. Cred ca atunci, gandindu-ma la ce durere e in inima oamenilor alora, am prins pentru prima data ura pe jigodiile astea de comunisti…”, isi aminteste batranul.

Un steag in flacari
Fiindca au vazut ca are cai buni, comunistii l-au folosit pe tatal lui Dumitru si inainte de alegerile din 1946. „Il obligau sa duca in caruta tot felul de oameni de nimic, ca sa defileze in Fagaras, sa strige «Jos dusmaniii poporului si ai democratiei!» Erau istoviti caii nostri de atatea drumuri. Adesea mergeam si eu acolo impreuna cu tata. Ma uitam la el cum statea cu dintii inclestati si cu privirea atintita inainte. Imi era mila de el. Atunci am simtit pentru prima data dorinta sa fac ceva, sa sting ura care ma incoltea”. N-a mai stat mult pe ganduri. Intr-o iarna, Dumitru a ales cateva pietre din ograda lui, de sub zapada, si le-a bagat in buzunar. S-a dus la Victoria, in centrul orasului, si s-a uitat in sus. In varful unei foste fabrici germane, tronau patru tablouri uriase si un steag rosu. S-a urcat pana acolo si a dat jos steagul. Fara nici o ezitare, i-a dat foc. L-a privit cum arde in fata lui, pana cand s-au stins ultimele flacari. Apoi a scos pietrele din buzunar si le-a aruncat in tablouri. Peste cateva zile, l-a dat in vileag un vecin din sat. Dumitru Moldovan a fost condamnat la opt luni de inchisoare. Alba Iulia, Aiud, Gherla, Peninsula Valea Neagra, Cernavoda, Poarta Alba – aici tanarul a avut parte de cele mai cumplite chinuri si umilinte. La 18 ani, traise deja toate torturile pe care le poate inchipui o minte omeneasca. Dar adevaratul calvar, dupa cum spune Dumitru Moldovan, a inceput dupa ce a fost eliberat. Imediat dupa ce s-a intrors in sat, a fost pus sa-si tradeze un prieten foarte apropiat, un inginer pe nume Schneider. Trebuia doar atat, sa le dea securistilor cateva informatii din casa sasului, promitandu-i-se in schimb un trai mai linistit. N-a facut-o. Ba chiar i-a dat de stire sasului sa se pazeasca, desi stia ca pentru asta poate sa se puna in pericol. Asa a si fost. Patru securisti l-au batut pana n-a mai stiut nimic de el. Plin de rani, s-a tarat pana in sura unui vecin. Aici a stat ascuns toata iarna. Cel care l-a gazduit il ajuta cu mancare. Cateodata, seara urca in mare taina tatal sau. Il incuraja sa reziste pana la primavara, pentru ca ar fi citit in ziare ca o sa izbucneasca al treilea razboi mondial, ca vor veni americanii si apoi va fi iarasi pace. „Pana la primavara, precis scapam de comunisti!”, asta ii spunea mereu.

Impuscat cand a vrut sa fuga
Cand a venit primavara, Dumitru s-a hotarat sa plece, sa se ascunda in munti. A urcat pana aproape de culmile Fagarasilor, unde a stat aproape un an. In iarna anului 1951, Dumitru avea 20 de ani si a hotarat sa nu mai vina in sat, pana la caderea comunismului. Ca sa nu mai puna in primejdie pe nimeni. Si-a sapat un bordei departe, pe un pisc de piatra. Dupa ce l-a terminat, a coborat pentru ultima data in Lisa, ca sa-si ia cateva provizii si sa le zica parintilor ramas bun. Tatal lui i-a spus ca o sa-l ajute sa duca merindele pana la poalele padurii. Au pornit in toiul noptii, pe o ulita, spre iesirea din sat, catre munti. „Era intuneric bezna. Eu mergeam in fata, tata cam la vreo doua sute de metri in urma mea, cu multe traiste in spinare. Parca simteam ca ceva ingrozitor o sa se intample. Deodata, din partea dreapta, o rafala de pistol mi-a luat picioarele. Eram plin de sange. Din urma mea, tata a inceput sa traga cu arma. Cu toate puterile m-am ridicat sa fug. N-am apucat. Doua cartuse mi-au intrat prin burta. Unul a iesit prin sold, celalalt prin picior. Vedeam prin intuneric niste umbre mari, cum tabarasc toate pe mine. Pe urma, parca m-am dat peste cap. Parca ma afundam intr-o fantana adanca, cu apa limpede si vedeam cum totul se invartea in jurul meu…”. L-au torturat inca din spital, la Fagaras, imediat dupa ce si-a revenit din coma. „Au fost niste dureri groaznice. M-au batut in pat, cand inca erau perfuziile bagate-n mine. Lesinam cateodata. Eram singur in salon, cu criminalii in jurul patului. In timp ce ma chinuiau, unul din ei canta dintr-o muzicuta, ca sa nu se auda urletele mele de durere. Canta melodii vesele, marinaresti. Zile intregi am auzit muzicuta aia blestemata cantand, aceleasi melodii”, spune Dumitru.

Inchisorile mortii
L-au dus cu tot cu pat sa-l ancheteze la Securitatea din Sibiu. L-au operat in bataie de joc, lasandu-i un tifon mare intre intestine. Apoi, inca pansat, cand abia isi venise in fire, l-au bagat direct in inchisoare. In timp ce el agoniza in spital, il condamnasera la 14 ani de puscarie politica. Sibiu, Gherla, Canal, Capul Midia, Balta Brailei, Luciu Georgeni, Periprava, Jilava. Operat de nenumarate ori, invelit de bandaje mizerabile, delirand de febra, cu infectii cumplite in burta, Dumitru a vazut sute de oameni murind in jurul lui. „Am vazut oameni omorati in bataie fara nici un motiv. Am vazut, la Capul Midia, oameni mancand caini, mancand serpi. La Salcia am vazut oameni mancand iarba, ca animalele. Am vazut la Canal oameni atat de slabi cum nu credeam ca exista.”, isi aminteste Dumitru.

Zidurile cu poezii
Din inchisoarea de la Gherla nu i-au ramas in amintire nici frigul, nici batjocurile, nici infometarea. „De la Gherla, mi-a ramas in primul rand poezia. Versuri. Mii de versuri scrise pe perete…” Odata, rezemandu-se cu capul de perete, a vazut scrijelite, in dreptul ochilor lui, niste versuri. Putin mai incolo, altele. Apoi, altele… Le-a invatat pe de rost, le-a repetat de mii de ori, invartindu-se prin carcere insalubre, si e convins ca versurile acelea, recitarea lor necontenita in minte i-au salvat viata. Apoi, a venit un ordin de sus, si toate celulele au fost varuite gros. Dumitru isi zdrelea unghiile de ziduri, ca sa mai poata deslusi macar cateva franturi din strofe. Era disperat. Dar intr-o seara de iarna, frecand cu saliva varul de pe zidurile celulei sale, a gasit un adevarat miracol: o poezie intreaga, de la un capat la altul! Era o colinda.

Tatal din vis
In iarna lui 1959, s-a intalnit cu tatal sau la Stoienesti, undeva prin Baltile Brailei. Il condamnasera la zece ani de inchisoare pentru ca il ajutase pe Dumitru cu mancare. Au ramas impreuna doar cateva saptamani. Apoi au fost trimisi catre alte lagare.
Tatal sau avea sa moara dupa cateva luni, la Periprava, in noaptea Invierii anului 1960. Exact in aceeasi noapte, fiul sau s-a trezit dintr-un vis. Se afla in lagarul Salcia, la infirmerie. Visul era asa: „Se facea ca eram iar in sat si mergeam cu tata spre bordeiul din munti. Era acelasi drum pe care am fost impuscat. Urcam amandoi, unul in spatele celuilalt, spre piscurile Fagarasului. Jos, in urma fiecarui pas de-al nostru, totul era primavara. Sus, in fata noastra, ne astepta o iarna vesnica. Ne-am oprit abia la capat, pe un pisc inzapezit. Atunci, tata mi-a zis: «Baiete, am ajuns. Tu du-te la vale, eu ma duc la deal… ». Asta a fost tot visul. M-am trezit speriat, plin de sudoare. Cateva zile n-am putut sa mananc, plangeam fara motiv… N-am aflat de moartea lui tata decat dupa vreo patru luni, de la un om din Lisa. Mi-a spus ca a murit in noaptea Invierii si ca s-a dus in Rai…”

Apicultor vestit
Pe acelasi drum din vis, plin de zapezi, s-a intors Dumitru acasa. Era in 1964. Avea deja 36 de ani. Intreaga lui tinerete ramasese acolo, intre zidurile puscariilor. Cand a ajuns in sat, a fost trimis sa-si faca „reabilitarea”. A fost intrebat la Tribunal: „Mai sustii lucrurile pe care le-ai facut?” Era o intrebare la care toti raspundeau cu „nu”. El n-a raspuns. N-a putut sa minta. „Daca auzi pe cineva vorbind contra clasei muncitoare, ce faci?” Oricine trebuia sa zica: „Va anunt”. El n-a zis. „Eu nu puteam sa-i vad in ochi, stiind ca tata a murit nevinovat”. Pentru ca a refuzat sa semneze reabilitarea, a ramas pe drumuri. Cand si-a dat seama ca niciodata nu-l va angaja nimeni, Dumitru si-a amintit de un unchi care avea acasa cativa stupi de albine. I-a cerut sa-i dea si lui unul. Pornind de la acel stup, a devenit unul dintre cei mai renumiti crescatori de albine din Tara Fagarasului. „Am prins dragoste de meseria asta. Cand sunt cu stupii, parca uit de toate…”. In pofida tuturor piedicilor, a reusit ca pana la urma din apicultura sa-si refaca gospodaria, sa-si tina copiii la facultate. Azi, baiatul e in Germania, fata in Italia. Dumitru Moldovan traieste in aceeasi casa unde s-a nascut. Traieste linistit, asa cum si-a dorit dintotdeauna. Merge zilnic kilometri intregi pe bicicleta, uneori pana la Victoria sau Fagaras. Se incumeta cateodata chiar sa urce in munti, pana sus. In locurile unde odinioara se ascundea un flacau curajos.