Editorial – Telepupincurismul

Atunci cand pui suflet, pana si cele mai scarboase lucruri, pot fi facute cu arta. Poate fi o arta sa te scobesti in nas, sa-ti tai parul crescut in urechi sau unghiile incarnate de la picioare. Toate acestea sunt insa niste operatii mult prea banale, carora le lipseste dimensiunea filozofica. Exista totusi o arta mult mai la moda, in care se perfectioneaza zi de zi marea majoritate a realizatorilor de tocsouri de la televiziunile locale: arta pupatului in cur. Ei, bine, asta-i cu totul altceva!
In primul rand, este vorba de o metafora si nu de operatie in sine, lucru care da un plus de igiena executarii unei opere de acest fel.
In al doilea rand, o poti face in fata unei audiente care, chiar daca nu este foarte mare, iti creste celebritatea. Sunt, desigur, si alte motive pentru care unii dintre colegii de breasla au rezultate remarcabile in audio-vizual. Nu-i acuz cu nimic pe stimabilii moderatori brasoveni, dimpotriva, ii incurajez sa-si continue operele. Intr-o buna zi vor fi modele pentru noile generatii de pupincuristi.
Pana atunci, insa, n-ar fi rau daca ar contribui fiecare cu experienta personala in elaborarea unui curs care sa fie predat la facultatile de jurnalism. Cate nu s-ar putea spune despre acest nou gen publicistic! De exemplu, o doamna moderator, atunci cand isi lauda interlocutorul, clipeste repede din gene si isi tuguie buzele ca si cum chiar ar vrea sa-si sarute invitatul. Mie unul mi se pare geniala! Un altul, aproba prompt dand din cap, de fiecare data cand invitatul din studio cauta cu coltul ochilor o confirmare a unei miniciuni pe care a spus-o cu un ton apasat. Mai sunt o multime de mici secrete artistice: cum sa-ti arati indignarea fata de atacul murdar al unui scribalau de la vreun ziar – care nici nu trebuie bagat in seama – la adresa politicianului cu care stai de vorba. Cum il poti ajuta pe cel intervievat, atunci cand cunostintele sale din scoala profesionala sau din facultatea facuta pe hartie nu-l ajuta, punandu-i o intrebare de genul: „Nu-i asa ca e asa?”. Sau – cum ii poti pune intr-o lumina proasta pe adversarii personalitatii venite in emisiune, incepandu-ti discursul cu: „Dumneavoastra, fata de altii, cel putin ati facut si ati dres”. Sau – cum poti devia discutia de la subiectele periculoase recunoscand ca: „lucrul acesta nu ne intereseaza pentru ca s-a scris deja destul in ziare”.
Toate aceste mici secrete artistice ar putea forma din ce in ce mai multi oameni de televiziune si, in plus, ar putea intari convingerea generala ca presa este cainele de paza al democratiei. Care, desi nu musca, linge cu mare profesionalism.