De ce colindăm de Crăciun

De ce colindăm de Crăciun

Mulţi români, mai ales cei trecuți de prima tinerețe, se plâng că ritualurile tradiţionale ce se practicau în perioada Sărbătorilor de iarnă au fost uitate, kitsch­urile zgomotoase luându-­le locul. Până şi satele au fost contaminate de obiceiuri importate, care n­u au nimic de­-a face cu semnificaţiile creştine şi tradiţionale ale praznicului Nașterii Domnului (Crăciunului) la români. Din păcate, ca multe alte tradiţii şi ritualuri străvechi şi-a pierdut semnificaţiile profunde de la origini, colindatul a devenit doar unul dintre lucrurile ce trebuie „bifate” în fiecare an.

Cel mai răspândit obicei al Ajunului de Crăciun este colindatul, pe care îl practică în special copiii, dar şi feciorii şi chiar adulţii, în unele zone (Maramureş). „Colindul”, în variantele „colindatul” sau „colinda”, semnifică vechiul obicei al copiilor şi flăcăilor de a umbla din casă în casă, intonând cântece religioase. Și nu doar la Nașterea Domnului și la Anul Nou.

Regretatul profesor Ioan Sorin Apan (foto, cu acordeonul), cel care mai bine de 30 de ani a dus tinerii, îmbrăcaţi în costume populare, la colindat în Maramureş şi în Braşov, dar și prin Europa, spunea că rădăcinile datinii trebuie căutate mai departe, în vremurile precreştine, mai întâi la popoarele nomade şi abia apoi la cele sedentare, rolul acestuia fiind de a asigura perpetuarea belşugului şi a norocului.

Prof. dr. pr. Vasile Oltean, fost director al Muzeului Primei Şcoli Româneşti din Șcheii Brașovului, spune că termenul provine din latinescul „calendae”, nume care se dă vechilor sărbători păgâne de Anul Nou, când era obiceiul să se facă urări de fericire şi noroc pentru anul care începe. Sub denumirea de „calendae” se înţelegea la romani şi prima zi a fiecărei luni. Tematic, textul colindelor este foarte variat, ele putând fi totuşi grupate astfel: „Colindele Domnului” (Naşterea, Fecioara Maria, Bunavestire, Peştera naşterii, Vestirea păstorilor, Închinarea păstorilor, Pornirea magilor, Patimile Domnului ş.a.), „Colindele omului” (de mic copil, de fată mare, de flăcău, de om bogat, milostiv, de preot, de cioban, vânător, pescar, viteaz); „Colinde solare”, „Colinde domestice” ş.a.

Colindele ne scapă de păcate

În satele din toate părţile ţării, cârdurile de colindători găseau toate porţile caselor deschise, având dreptul să intre oriunde şi cânta la orice fereastră şi chiar de a face, inevitabil, „mici stricăciuni”. Numai astăzi prin oraşe, dar şi prin unele sate, colindătorii trebuie să-­şi ceară voie (ca să nu mai vorbim de sonerii şi interfoane) de la gazde, înainte de a­-şi începe cântarea. Totuşi, fiecare aproape îşi are copiii lui, fiecare a fost copil şi-şi aduce aminte de tăria şi curăţenia bucuriei copilăreşti în aşteptarea serii de colind. Tradiţia cere ca fiecare gazdă să se îngrijească de colaci, covrigi, de mere, nuci, ceva mărunţiş şi alte câteva lucruri cu multă bucurie, pentru că acei colindători vestesc Naşterea Domnului Hristos, asemenea îngerilor şi păstorilor din noaptea magică de acum peste 2000 de ani.
Bucovinenii cred că „mai înainte de vreme foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că uitaseră de Dumnezeu, iar pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel lumea va fi salvată. Pentru aceste motive, colindătorii se primesc cu dragoste, şi a doua zi fiecare gospodar va găsi de cuviinţă să se laude că l­-au colindat mulţi”, se arată în mărturiile consemnate de etnografi.
Colindătorii vin în casă cu numele Domnului, menit să risipească tristeţea şi să aducă speranţa, deci se consideră un păcat mare faptul că unii nu primesc colindătorii.
Aceștia chiar proferează injurii şi blesteme, fură poarta, mânjesc pereţii casei, însă experienţa satului românesc arată că poarta închisă e un afront la adresa lui Dumnezeu şi de aceea în noaptea de Crăciun toate porţile sunt deschise şi casele luminate.

Colindul are funcţie ritualică

Păstrând tradiţia, profesorul Apan aduna „ceata” de colindători din 15 noiembrie, de la începutul Postului Crăciunului. Colindele erau integrate într­-un ceremonial de vestire a Naşterii Domnului şi de urat ca la „carte”, cum se făcea odată în Transilvania, gazdele interesate primind de la profesor toate explicaţiile pentru a înţelege pe deplin semnificaţiile.
Colindul are şi o funcţie ritualică, ce este ilustrată de prezenţa colacului ritual şi de darul de lumânări ce se face colindătorilor (numai la casele unde a avut loc de curând o înmormântare). Alături de colindă şi colindat­, în această perioadă se cântă în biserică, dar şi în afara ei, cântecele de Stea. Textul lor literar conţine explicit scenariul Naşterii Domnului.
Desigur, ceremonialul, ca să fie perfect are nevoie şi de instrumentele specifice, adică clopoţeii şi tobele, care au rolul de a alunga duhurile necurate din gospodărie. O ceată de colindători nu se poate numi ceată, dacă pe lângă toate cele menţionate nu are şi „steagul” sau „fusul”, care este un „axis mundi” (axa lumii), ce succede arborele cosmic, simbolizând puterea morală şi spirituală.

Sursa foto: Facebook/Ioan Sorin Apan