BRAȘOV. „Sfântul Urman din Pulistan”

Acesta este titlul romanului ce prilejuiește mâine la Brașov o întâlnire neconvențională. Cartea, publicată la eLiteratura în 2014, va fi lansată de la ora 13.00, la Librăria „Șt. O. Iosif”. Alături de autorul Adnan
Aranian, la întâlnirea organizată de filiala Brașov a Uniunii
Scriitorilor din România va participa și actorul Marius-Cristian Cisar. Cartea este un roman extrem de incitant, care dovedește capacitatea
uluitoare a autorului de a crea geografii, națiuni și limbi complet noi,
fascinante, susțin criticii,

Adrian
Lesenciuc, președintele filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din
România, ne-a oferit spre exemplificare, un fragment din textul cărtii:

„Dacă
eram eu ministrul de război acum, îi înfrângeam. Îi făceam să renunțe.
Auzi, poporul se ridică! Poporul trebuie să asculte. Oamenii care au
menirea să conducă trebuie să conducă! Poporul trebuie să tacă și să
îndure. Pentru că de aia sunt prostime. Sunt o masă gelatinoasă, o masă
stupidă de oameni care vor. Vor ca statul să le dea salarii, să le dea
pensii, să le dea ajutoare sociale. Să le tot dea. Eu îi călcam în
picioare, gândea generalul CharānÄ«dan. Cine a mai pomenit ca oile să se
revolte? Revolta oilor în Bheristan. Tara oilor! Păi dacă ciobanul e
prost, face turma ce vrea din el. Dar nu, eu nu aș fi acceptat să fiu
călcat în picioare de oi. Aș fi redus behăitul lor la tăcere. Dar asta-i
armata pe care au vrut-o! Cu un măgar în fruntea ministerului de
război! Dacă eram eu acolo, vedeau ce-nseamnă câinele ciobănesc la
stână!
Turma aceea de oi, călcată în picioare, hărțuită, hăituită,
s-a întărit și mai mult. Zi de zi se făcea tot mai mare. Și piețele
însângerate ale orașelor au migrat spre capitală. Președintele Gadhar a
vrut să fugă, dar a fost prins și călcat în picioare. Copitele
ierbivorelor apăsau trupul întins al președintelui pe marmura palatului.
Bheristanul își scuturase lâna și se lepădase de paraziți. De o parte
din paraziți. Însângerat, șchiopătând, Bheristanul s-a întors în strunga
neregulată gemând. Dar geamătul său, probabil, nu se va regăsi în nicio
istorie. Ci poate doar în poveștile noului Bheristan și în pictura de
după Le Vent.
Un suflu nou s-a revărsat peste tot. Dar oaia
răzvrătită tot oaie rămâne. Învinge, dar nu știe să-și negocieze,
ulterior, victoria. Să o afișeze și să și-o asume. Să-și asume, totdată,
și efectele. Tot câinii – apărătorii vechii nomenclaturi – au ieșit în
față. Nimic fundamental nu s-a întâmplat în Bheristan. Un tumult
oarecare, multe vieți pierdute, sânge vărsat spre sacrificiu. Și atât.
Ba nu, o slăbire a economiei, o dispersare a bunului public, o
reprivatizare. Și ca de fiecare dată, oaia de rând a continuat să se
adape din același găvan, a continuat să se-nfrupte din aceeași pășune,
chiar dacă acum mai pârjolită, mai arsă ca oricând. Nimic profund nu
se-ntâmplase. În afara unui suflu nou, a unei speranțe care părea să fi
dispărut din inimile îndoite ale bheristanezilor.
Bheristanul a
început să exporte. Ce avea mai bun. Minte și spirit. Toate valorile
Bheristanului părăsiseră deja țara pe contracte mai bune. În inventică,
în arte, în sport. Descătușarea. Asta se produsese. Ruperea zăgazurilor.
Ruperea împrejurimii țarcului. Extinderea staulului. Dar după revoltă,
totul se așeză ca și cum niciodată nu se petrecuse.
Staulul acela,
sub forma hărții Bheristanului, a fost oficial demolat. Granițele au
devenit simple perimetre fictive de demarcație. Nu mai însemnau nimic
altceva. Nu erau decât la fel de fictive ca meridianele și paralelele.
Și cu toate acestea, aproape aceleași oi – aceleași milioane – se așezau
cuminți în fiecare seară în locul aceluiași staul, spre a fi mulse de
stat. Că statul dădea și altora din laptele muls, asta e altceva. Și
stăteau încă o dată spre a fi trecuți prin strunga imaginară a
birurilor. Și dimineața. Chiar dacă același stat nu putea oferi pășuni
mai grase. Poporul ovin nu învinge niciodată, dar rămâne mereu. Orice
haită în locul acestei turme ar fi pierit de mult. Dar să fie, oare, o
virtute să-ți vezi lâna purtată de cei ce păstoresc și de cei ce sunt
prieteni cu cei ce păstoresc? Și cum să se păstorească când ei nu știu
păstori și tu, oaie, știi mai bine ce-i de făcut, dar nu-ți asumi?
Bheristan.
Poporul oilor celor blânde ale Domnului. Aceasta e posibila explicație a
menirii neasumării. Aceasta este posibila explicație a deschiderii spre
sacrificiu. Care sacrificiu e văzut doar ca o cale, nu ca o stare de
fapt. Care nu doare. E mai grea despărțirea, în primăvară, a mieilor de
oi. E mai tragic înțărcatul decât sacrificiul. Să aibă poporul oilor
menirea transcendenței? Să aibă puterea de a suporta – și de a-și
asigura, astfel, veșnicia prin cultura care nu moare? Ce necesită a te
întoarce la resorturile profunde ale producției sale, fără a nega și
pastișa, fără a demola, fără a se autodistruge? Toți președinții, toate
regimurile au avut creatori de Le Vent. Dar cultura aceasta ovină, mai
puternică decât sacrificiul, s-a născut departe de angajarea politică.
Ea s-a născut în nimicul mișcării unui cotidian tăcut. În care nu
individul a ieșit la suprafață, ci turma. În care nici măcar turma nu a
contat, ci simbioza dintre turmă și pășune. În care această simbioză a
dat viață, chiar și în mileniul mut – sau mai degrabă în mileniul mut –
unei relații mai trainice decât orice relație pe care vreo structură,
vreun sistem l-ar putea vreodată crea”.