Editorial

Un angrenaj uriaș (III)

 

Faptul că sistemul de producere a hranei pentru omenire este unul bazat pe creșterea de tip industrial, în care puterea aparține comercianților, nu producătorilor (și, mai ales, nu producătorilor mici și medii) reprezintă și principala sa slăbiciune. Din această cauză – așa cum arată un studiu al Organizației Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație –  pe plan mondial se pierd anual circa 1,3 miliarde de tone de produse alimentare, adică aproximativ 30% din totalul producției, ceea ce se traduce prin costuri economice directe de 750 de miliarde de dolari pe an. Conform aceluiași studiu, cam 54% din totalul pierderilor se înregistrează în fazele de producție, transport după recoltare și stocare, iar restul de 56% în fazele de procesare, distribuție și consum. Aici intră și cantitatea enormă de produse alimentare care pur și simplu se aruncă, în diverse faze: de la cereale la produse lactate și de la fructe și legume la carne și preparate din carne. În același timp cu această risipă formidabilă, foametea afectează aproximativ un miliard de oameni…

De ce se aruncă atâta mâncare? Pentru că se produce tot mai mult, din dorința de a scădea costurile și, astfel, a răspunde cererilor comercianților care vor să cumpere la prețuri tot mai mici, și pentru că se produce dezechilibrat. Un mare fermier, de pildă, este silit de un lanț de supermarketuri să-i vândă laptele cu prețul X. El scade costurile, așa cum scriam ieri, prin retehnologizare, prin reducerea cheltuielilor cu forța de muncă și prin extindere, astfel încât să distribuie costurile pe o cantitate mai mare de produs. Numai că la un moment dat, importantul său client îl somează să mai reducă prețul litrului de lapte cu 20%; dacă nu, are alt furnizor în așteptare. Fermierul nu poate, pentru că nu-i permit costurile, adică iese în pierdere. Așa încât fie aruncă laptele, până găsește alt client sau alți clienți care să-i preia cantitatea de lapte pe care o produce (dacă găsește…), fie încearcă să se extindă și mai mult, pentru a distribui costurile pe o cantitate și mai mare de produs. Există, de asemenea, situații în care coaliții ale producătorilor își distrug o parte din producții în încercarea de a determina menținerea sau creșterea prețurilor la care vând (fiindcă, se știe, o cantitate mai mică dintr-o anumită marfă pe piață înseamnă, îndeobște, prețuri mai mari). Sunt și situații de alt tip: de exemplu, un foarte mare concern alimentar cumpără o mare cantitate de fasole verde de la o firmă care, la rândul său, o achiziționează de la fermieri, o triază și o ambalează în caserole. Numai că acel concern are cerința ca fasolea să fie dreaptă și să nu aibă mai mult de 10 centimetri lungime. Firește, o mare cantitate nu se încadrează în aceste standarde. Ce se întâmplă cu ea? Cam 30% este vândută altor comercianți, iar restul pur și simplu se aruncă.

(continuare în numărul viitor)      


Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.

Google Ads Whatsapp Channel

Articole asemănătoare

0 0 voturi
Evaluarea articolului
Abonaţi-vă
Anunțați despre
0 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cele mai votate
Păreri in linie
Vezi toate comentariile
Citeşte şi...
Close
Back to top button