Alții pot

Încă se fabrică autoturisme ARO! Și nu doar se fabrică, se și vând. Paradoxal, nu? – din moment ce uzina din Câmpulung Muscel s-a închis oficial de câțiva ani, după o parodie gen „uite privatizarea, nu e privatizarea”, în decursul căreia „investitorul strategic” a adus firma în faliment. Asta, după ce primise de la statul român 68,7% din acțiuni în schimbul unei… promisiuni: aceea de a plăti 15,8 milioane de dolari pentru pachetul de acțiuni (sumă derizorie, că mai mult costa, probabil, doar terenul), plus 11,4 milioane de dolari în contul datoriilor și creditelor comerciale ale uzinei. Cumpărătorul – cu un nume asemănător unui celebru producător american de autovehicule, dar fără nici o legătură cu acesta (șmecherie care ar fi trebuit să dea de gândit reprezentanților statului român ce se ocupau pe atunci cu privatizările) – n-a plătit însă decât 150.000 de dolari. Apoi a vândut unul dintre activele uzinei, estimat la aproape 3 milioane de dolari. Profit, nu jucărie! Chiar dacă din el scădem echivalentul a 180.000 de euro, amenda dispusă de Consiliul Concurenței, sub motivația că, potrivit contractului de privatizare, investitorul nu avea voie să înstrăineze active. Faptul că a modificat statutul firmei și a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli înainte de a obține acordul aceluiași Consiliu al Concurenței privind dobândirea controlului asupra ARO, nici nu mai merită amintit decât așa, în treacăt. Fapt este că, într-un final, justiția a decis, în 2006, ca firma din Câmpulung Muscel să intre în faliment, din cauză că mărețul investitor nu își îndeplinise obligațiile din contractul de privatizare, iar societatea continua să înregistreze pierderi. 
Și atunci? Cum de se mai fabrică mașini ARO? Foarte simplu: se fabrică în Cehia! O firmă de acolo exploatează un brand căruia, vorba cuiva, noi, românii, nu numai că i-am cântat prohodul, ci i-am mâncat demult și coliva. Practic, cehii asamblează autoturisme de teren ARO folosind repere și subansambluri pe care au reușit, în timp, și încă reușesc să le achiziționeze de la diverși furnizori: de prin Polonia, Ungaria, Brazilia (chiar de la fostul „investitor strategic” care a falimentat uzina de la Câmpulung Muscel), ba și de la București. Și sunt foarte interesați să cumpere marca ARO, numai că – cel puțin deocamdată – nu au de la cine! Asta, din cauză că procesul dintre ex-acționarul majoritar al fostei uzine din Câmpulung Muscel și statul român nu s-a finalizat nici acum.
De ce se încăpățânează cehii aceia să producă ARO? Păi, fiindcă au intuit potențialul unei afaceri pe care statul român a lăsat-o să moară. Pentru că au încredere în viitorul unei mărci de care statul român, prin guvernanții săi de la acea vreme, și-a bătut joc.