[ViDEO] De Anul Nou, satele româneşti sunt animate de jocurile cu măşti
La cumpăna dintre ani, în satele româneşti apar „mascaţii” şi jocurile cu măşti. Obiceiul este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie care în gândirea populară reprezintă data renaşterii ordinii cosmice. Divinităţile, care mor la finalul anului, renasc prin sustitutele lor zoomorfe: capra, cerbul, ursul, care sunt purtate triumfal în adevărate alaiuri carnavaleşti.
În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se pregătesc pentru „urat”. Pe înserat, în ajunul Anului Nou sunt asteptaţi să apară „Ursul”, „Capra”, „Bunghierii”, „Căiuţii”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascaţii” etc. Concretizarea unor mituri legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Meşterii s-au specializat în confecţionarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic. În diferite zone ale ţării, costumaţia, interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esenţă acelaşi. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la arhaice practici magice de alungare a maleficului. Deşi fiecare tip de mască avea un rol şi o semnificaţie proprie, s-a emis opinia conform căreia ele reprezentau în mentalitatea arhaică spiritele moşilor şi strămoşilor ce transmiteau prin tot ceea ce se făcea (jocuri, gestică, dialog), principiul fertilităţii în anul nou. Profesorul Mihai Pop consideră însă că jocurile cu măşti de Anul Nou nu sunt întotdeauna legate de moşi şi strămoşi, ci de un fel de refulare a tensiunilor sufleteşti ascunse în tot timpul anului: „În spatele lor te ascunzi ca să poţi face ceea ce nu poţi face în cotidian. Jocurile cu măşti sunt, la sfârşitul perioadei rituale sau ceremoniale, un fel de purificare, pregătindu-ne să trăim mai liberi în perioada nouă care vine”.
„Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!”
Cel mai vechi dintre ele este Capra, în Moldova şi Bucovina, mai ales, fiind alcătuite ciopoare din nouă, 11 sau 13 capre, frumos împodobite cu panglici şi zurgălăi, cu boturi de lemn din care clămpăne cât mai sonor, care joacă separat sau împreună. Clănţănitul boturilor, acompaniat de tobe şi fluiere, dublat de tropotul picioarelor aduce multă voie bună. Tot în Moldova, există obiceiul ca fiecare fată să contribuie cu ceva la împodobirea acesteia. Cine refuză să primească alaiul sau să ofere daruri nu va fi primit la „Sărbătoarea Caprei” şi se spune că nu va avea parte de nuntă în acel an. Prin împrejurimile Hunedoarei, acest obicei se încheie cu „îngroparea Caprei”, o mare sărbătoare cu măşti, care are loc între Crăciun şi Anul Nou, reprezentând îngroparea anului vechi. Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Viflaiem personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capra sau ţurca în Moldova şi Ardeal, boriţa (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia” şi obiceiul se practică, mai ales, de Anul Nou. Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.
Turca, în zonele Brașovului
În sud-estul Transilvaniei, în zonele etno-folclorice ale judeţului Braşov, ceata de flăcăi este însoţită de o mască zoomorfă. În zona de la poalele munţilor Făgăraş – Sâmbăta, Părău, Râuşor, Veneţia -, dar și la Cuciulata, aceasta se numeşte „Turca” (foto și video), iar în satul Rucăr, dincolo de Olt, poarta denumirea de „Berbece”. Berbecele este un substitut al divinităţii, reprezentate de o masca cu acelaşi nume, care moare şi renaşte în ceremonialul colindatului de Crăciun.
Turca este confecţionată dintr-o faţă de masă cusută ca un sac, pe care sunt prinse numeroase panglici şi basmale colorate, smocuri din blană de iepure. Masca este îmbrăcată de către un fecior, turcaşul, care nu avea voie să vorbească şi nici să însoţească ceata la colindat la biserica şi la preot în satele în care religia acceptă prezenţa elementelor precreştine.
Indiferent de reprezentare, Turca este simbolul zeului care moare şi renaşte anual. Ceata ca entitate reprezintă, la rândul ei, întreaga colectivitate. Flăcăii urau în numele tuturor, dorindu-le sănătate şi un an îmbelşugat.
Jocul Ursului
Jocul ursului este poate cel mai arhaic dintre dansurile cu măşti din România: extrem de simplu şi, în acelaşi timp, spectaculos. Nimeni nu refuză să-i primească acasă pe cei care joacă ursul. Şi aceasta pentru că, în general, ursul este considerat un animal plin de calităţi magice pozitive. Jocul ursului este o tradiţie românească specifică Anului Nou, cel mai des întâlnită în Bucovina şi Moldova. Obiceiul are la origine rolul de a purifica şi feriliza solul în noul an. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Mai demult, exista chiar credinţa că un nou născut, dacă era dat cu grăsime de urs pe corp, la prima scaldă, câştiga forţa şi norocul ursului. Încă din Evul Mediu există atestări că urşii erau folosiţi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de călcatul ursului (erau urşi dresaţi special pentru a face masaj cu picioarele). În orice caz, ursului i se atribuiau puteri miraculoase. Masca de urs este confecţionată din piele neprelucrată de urs sau din piele de oaie de rasă turcană. Este singura mască ce nu are nici un accesoriu colorat sau comic. Este un costum care se remarcă prin simplitate şi prin aspectul lui masiv. Masca este condusă de un Ursar, însoţită de muzicanţi şi urmată, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). Adaptată de ursar (Joacă bine, măi Martine,/Că-ţi dau pâine cu măsline), în bătaia tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită paşii legănaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea acestuia pe bâtă (toiag) redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara. Jocul se termină cu obişnuitele urări de sărbători.
Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.