[ViDEO] 10 Mai e sărbătoare națională, dar zi lucrătoare

Din 1866 până în 1947, 10 Mai a fost Ziua Naţională a României. Din 2015, ea fost declarată prin lege zi de sărbătoare naţională, dar ea nu a fost și inclusă în Codul Muncii, ca zi liberă, nelucrătoare, deși a existat o propunere în acest sens. Legea nr.103/2015 pentru declararea zilei de 10 Mai ca zi de sărbătoare naţională prevede că Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, celelalte autorităţi publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale organizează anual manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile.

Conform expunerii de motive, data de 10 mai are o importanţă deosebită pentru ţara noastră, deoarece în această zi a început domnia lui Carol I, a fost încoronat primul rege al ţării şi a fost proclamată Independenţa de Stat. „Consacrată în Constituţia naţiunii române ca Zi Naţională, 10 mai glorifică, aşadar, trei momente istorice diferite – începutul domniei lui Carol I, Independenţa de Stat şi încoronarea primului rege al ţării -, toate trei legate indisolubil de instituţia monarhiei. (…) De peste două decenii, România, republică democratică şi europeană, îşi celebrează, prin dispoziţie constituţională, Ziua Naţională la 1 decembrie, dată menită a eterniza amintirea Marii Uniri de la 1918, înfăptuită sub sceptrul regelui Ferdinand. Cu toate acestea şi în ciuda multor avataruri trăite de societatea românească în cei 23 de ani scurşi de la momentul de răscruce din decembrie 1989, semnificaţiile adânci ale lui 10 mai nu s-au stins nicicând. Este, credem, momentul de a-i da acestei zile strălucirea oficială meritată, conferindu-i statutul de Sărbătoare Naţională, pentru ca românii de azi şi din viitorime să nu uite niciodată marile servicii făcute naţiunii de monarhia constituţională”.

Ziua Națională, timp de 81 de ani

Ziua Monarhiei Române a fost Ziua Naţională a României din 1866 până în 1947 (video Imnul Regal), cele trei semnificaţii istorice ale zilei fiind: 10 mai 1866, depunerea jurământului ca domn constituţional al Principelui Carol, provenit din familia imperială germană; 10 mai 1877 – semnarea actului Independenţei de stat faţă de Marea Poartă; 10 mai 1881 – Proclamarea primului Regat al României. Monarhiştii susţin că, într-adevăr, în seara zilei de 9 mai 1877, în Camera inferioară a Parlamentului, Nicolae Fleva îl interpelează pe ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, care la finalul răspunsului face următoarea declaraţie devenită celebră: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, în entuziasmul general în care seara se încheie şi se votează actul independenţei. A doua zi dimineaţa, pe 10 mai 1877, în plenul Parlamentului şi în prezenţa şefului statului român (Carol) este votat actul independenţei şi de către senatori, fiind întărit prin parafa şi semnătura Principelui Carol. Din acel moment, în interior actul independenţei intră în vigoare, producând efectele ce se impun. 10 mai 1881 – Proclamarea primului Regat al României numit şi azi Vechiul Regat, Marele Regat fiind proclamat la 1 Decembrie 1918, când România devine „dodoloaţă”, cum o alinta marele Lucian Blaga. De această zi se leagă şi se defineşte epoca lui Carol I şi a Elisabetei (Carmen Silva).

Carol I

După Legea electorală din 1864 cu vot cenzitar (care putea fi exercitat doar de către cei care aveau un anumit venit anual evaluabil în titluri de proprietate imobiliară – terenuri, clădiri – sau stabilit în funcţie de cuantumul impozitelor plătite anual asupra veniturilor încasate) şi după referendumul (plebiscitul), candidatul, Carol I, a fost ales în unanimitate, spre satisfacţia unor mari intelectuali ai vremii printre care şi fostul domnitor al Munteniei, George Bibescu. În ultima adunare a divanului din 1857 acesta susţinuse alegerea unui principe străin, argumentând „el ne va aduce pe lângă puterea materială trebuincioasă vieţii şi acea putere morală dată de alianţa şi releţiile sale cu capetele încoronate, apoi sigur ne va scăpa de acele vrăjbi, de acele rivalităţi ce insuflă între noi ambiţia postului celui mai înalt, rivalităţi care se vor înmulţi în urma unirii principatelor. Şi care ameninţând să câştige până şi clasele de jos, vor face din această nenorocită ţară o arenă unde toate puterile, toată vitalitatea ei se vor scurge în lupta dintre fracţii”. Premoniţia avantajelor alegerii unui domnitor străin s-a adeverit pe toată durata monarhiei constituţionale a României. Înaintea depunerii jurământului, principele Carol, însoţit de către o delegaţie română în frunte cu IC Brătianu, s-a prezentat Sultanului în vederea primirii de către principe a firmanului de domnie. Atitudinea demnă a principelui Carol l-a făcut pe sultan să-l trateze cu aceeaşi deferenţă. Prin căsătoria cu prinţesa de Wied, firea aspră a lui Carol a fost atenuată de romantismul şi imensa bunătate a Elisabetei. După tragedia morţii micuţei Maria, Elisabeta s-a dedicat exclusiv problemei copiilor şi bătrânilor – „Vatra Luminoasă”, Aşezământul Regina Elisabeta, Şcoala Centrală de fete – şi a devenit un Mecena pentru toţi artiştii autohtoni, în special N. Grigorescu, G. Enescu (căruia îi spunea „copilul sufletului meu”), Cella Delavrancea şi alţii. Carol I cel devotat s-a stins din viaţă în 1914 după 48 de ani de domnie.

Ferdinand Întregitorul

A urmat la tron principele Ferdinand, nepot de frate al regelui decedat, venit în ţară cu câţiva ani înainte, căsătorit cu principesa Mary, fiica ducelui de Edingurgh şi a marii ducese Maria a Rusiei şi nepoata Victoriei, regină a Marii Britanii. Împreună cu Maria (Missy), cum i se spunea în intimitate frumoasei prinţese, introvertirea lui Ferdinand se estompează uşor sub vraja năvalnicului temperament al reginei. Au avut şase copii, ultimul Mircea, mort în 1916, la patru ani. Cel mai important moment al domniei lor a fost realizarea Marii Uniri de la Alba-Iulia în 1918. În 1922, tot la Alba Iulia are loc încoronarea. În timp ce regina Maria devine „soacra Balcanilor”, căsătorindu-şi doi dintre copii cu prinţi balcanici (principesa Elisabeta a devenit regina Greciei, iar principesa Mignon, Regina Iugoslaviei, dar, din nenorocire, în 1936, Alexandru, regele Iugoslaviei, soţul său, este împuşcat la Paris, împreună cu prim-ministrul Franţei, de către un habotnic bosniac). Ceilalţi copii, Carol al II-lea devine rege al României, fratele său, Nicolae, renunţă la tron, iar penultima născută, Elena, se căsătoreşte cu Anton de Habsburg, divorţează de acesta, recăsătorindu-se după câţiva ani în SUA, cu un medic român, şi după moartea acestuia s-a călugărit sub numele de Alexandra. S-a întors în ţară pentru ultima oară în 1991, pentru a vizita castelele regale şi în special Branul şi micuţa biserică „Stella Maris”. Regele Ferdinand Întregitorul moare în 1927, iar regina Maria în 1938, ambii soţi fiind înmormântaţi la Curtea de Argeş.

Carol al II-lea

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.
În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ion I.C Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu ideea unor guverne de concentrație națională. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor ’30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).
Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. După abdicare pleacă în Portugalia, se căsătoreşte cu Elena Lupescu şi moare în 1953.
Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, a încurajat cercetarea în toate domeniile de activitate şi comerţul, dar reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate adeseori. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, regele Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el. Nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol al II-lea, la Mănăstirea Curtea de Argeș din 2003, regele Mihai nu s-a prezentat.

Mihai I

Regele Mihai I domneşte ca regent între 1926 – 1930 sub locotenenţă regală. Studiază în clasa palatină, formată din 13 copii proveniţi din etnii şi medii sociale diverse. Continuă studiile cu mareşalul Antonescu şi Nicolae Iorga şi alţii. Domneşte cu toate prerogativele între 1940 – 1947, fiind şi rege combatant în cea de-a doua conflagraţie mondială. A fost şi rămâne apreciat pentru faptul de a fi scurtat războiul cu şase luni, salvând prin acest gest sute de mii de vieţi tinere. A fost nevoit să abdice în decembrie 1947, când prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol și şantajat că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.
S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon Parma şi s-au stabilit în Elveţia, având cinci fete. După Revoluţia din Decembrie 1989 a fost împiedicat să se întoarcă în ţară. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. În 30 decembrie 2007, reglementează statutul Casei Regale Române, principesa Margareta devenind Alteţa Regală moştenitoare, ulterior, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române. La împlinirea vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, regele Mihai a ținut un discurs memorabil în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.
În 5 decembrie 2017, s-a stins din viaţă, în urma unei boli necruţătoare, care l-a determinat în 2016 să se retragă din viaţa publică. 

A fost înhumat în 16 decembrie 2017, într-o ceremonie de mare emoţie pentru întreaga ţară, în noua Necropolă Regală de la Curtea de Argeş. Osemintele Regelui Carol al II-lea au fost aşezate, pe 9 martie 2019, alături de cele ale fiului său, Regele Mihai, fiind oficiate slujbe de pomenire atât în vechea Mănăstire Curtea de Argeş, unde sunt înmormântaţi primii regi ai României, cât şi în noua necropolă Regală finalizată în 2016, când a murit Regina Ana.
În acest an, vor fi aduse la Curtea de Argeş şi rămăşiţele reginei Elena din Elveţia şi cele ale principelui Mircea de la capela Castelului Bran.