Sfântul Nicolae, adevăratul Moș Crăciun. De unde vine confuzia?

Sfântul Nicolae, sfântul blând, renumit printre creştini pentru bunătatea sa, cunoscut drept Moş Nicolae şi sărbătorit în 6 decembrie, este adevăratul Moş Crăciun. Santa Claus din lumea anglofonă a apărut chiar prin deformarea cuvântului „Sinterklaas”/Saint Nicholas – Sfântul Nicolae. Sfântul Nicolae este unul din cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii, datoarită multelor minuni săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, fiind supranumit „Făcătorul de Minuni”, păstrând şi rolul de Moş pentru copii. O legendă despre darurile făcute noaptea de Sf. Nicolae explică şi sosirea lui Moş Crăciun prin horn.

Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, s-a născut în localitatea Patara din Asia Mica, în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea. La primul sinod ecumenic ţinut la Niceea, în anul 325, acesta a fost recunoscut drept un mare apărător al dreptei credinţe (ortodoxiei). Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Sfântul, îngrijorat de o posibilă ruptură care putea avea loc în Biserică, i-a dat ereticului Arie o palmă. Astfel, potrivit bisericii, de la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, pe 6 decembrie, cei neascultători să fie loviţi cu joardă în semn de avertisment, „băţul lui Moş Neculai”, de care aminteşte şi Creangă în nemuritoarele sale „Amintiri din copilărie”.
Sfântul Nicolae a ştiut, însă, că după mustrare se cere mângâiere. Astfel, a făcut multe daruri săracilor, i-a liniştit pe cei întristaţi şi a vindecat, cu putere de la Dumnezeu, pe bolnavi. Tradiţia spune că nuieluşa cu care este lovit neascultătorul trebuie să fie de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului (Crăciun), înseamnă că sfântul „a mijlocit” iertarea celui care a fost lovit.
Legendele şi tradiţiile dedicate Sf. Nicolae vorbesc despre puterea lui neobişnuită, invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat ca stăpân al apelor, marinarilor, de grija purtată sufletelor, de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat. De aici, de la legenda potrivit căreia Sf. Nicolae a lăsat noaptea la uşa sau fereastra casei trei fete sărace, trei pungi cu aur (pentru ca acestea să se mărite după cuviinţă şi să nu ajungă să-şi vândă trupurile), s-a ajuns la obiceiul de a face daruri, pe ascuns, în noaptea de Ajun a Sf. Nicolae.
Este considerat patronul spiritual al Greciei, al Rusiei, precum şi al mai multor oraşe din Apusul Europei.

Păzeşte Soarele, dar aduce și zăpada

Cunoscut în Transilvania sub numele de Sânnicoară, Sf. Nicolae este cel mai popular sfânt moş din Ardeal, a cărui sărbătoare este însoţită de un adevărat folclor românesc, de la darurile de Moş Neculai, „băţul şi nuieluşa lui Moş Neculai” până la legende şi obiceiuri specifice fiecărui sat. De asemenea, îi sunt dedicate multe colinde, în care se vorbeşte de minunile săvârşite de acesta. Etnograful Ion Ghinoiu consideră că faptul că între Sântandrei (30 noiembrie) şi Sânnicoară (6 decembrie) sunt doar şase zile face ca între cele două sărbători sezoniere importante să circule motive şi practici magice. Totuşi, Sântandrei este plasat într-un timp sumbru, învăluit în spiritele malefice care deveneau extrem de agresive în Noaptea Strigoilor, însă, în fiecare an, puterea acestor forţe potrivite scade după miezul nopţii şi lumea ce părea să meargă spre prăbuşire este salvată de Sânnicoară „personaj de legendă, imaginat ca un moş cu barba albă, călare pe cal, a cărui atribuţie importantă era vegherea porţii cerului dinspre apus, pe unde încearcă soarele să se strecoare în ţinuturile de miazănoapte”. O legendă, reprodusă de George Coşbuc, spune că Dumnezeu a pus soarele să lumineze pământul, dar acesta, îngrozit de răutăţile pe care le-a văzut, voia să fugă, motiv pentru care Dumnezeu l-a pus pe Sânnicoară paznic la hotarul de la miazănoapte. Credinţele populare româneşti vorbesc despre faptul că Sânnicoară ar fi cel de-al doilea sfânt făcut de Dumnezeu şi poate fi văzut stând alături de Sf. Vasile la masă cu Dumnezeu, în nopţile de sărbători, „în lumina mare, când cerurile se deschid de trei ori”.

Etimologii spun că Nicoară vine de la un vechi nume propriu grecesc, Nikolaos, folosit în Grecia antică, ce se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este „nik” (de la verbul „nikao” „a învinge”, substantivul „nike), semnificaţia acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele şi frecvenţa lui. Tradiţiile populare româneşti par a nu fi străine de semnificaţiile străvechi al numelui grecesc. Sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurează victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae, se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiul în găoace”, spune o zicală. Dar tot lui Sânnicoară îi revine sarcina să aşeze zăpada.