Cultură

Perspectiva unei mari aniversări – Centenarul Marii Uniri la BRAȘOV (III)

  • IMG_3371_225907.JPG
 

Încheiem interviul cu istoricul Ioan Vlad, profesor universitar doctor, autorul câtorva cărţi privind prezenţa şi contribuţia Braşovului la lupta naţională pentru făurirea Marii Uniri. (Cărţile prof. Vlad pe această temă sunt: „Braşovul şi Marea Unire”, Ed. „Dacia Europa Nova”, 1996, 318 p., „Cărturarii braşoveni pentru România Mare”, Ed. Academia Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene „H. Coandă”, Braşov, 1999, 364 p.,„Românismul braşovenilor. Documente 1916-1919”, Ed. „Transilvania Expres”, Braşov, 1998, „Ioan Şenchea- martirul Ardealului”, Editura Pastel, 2004, 664 p, Văpaia din munţi. Bătălia din zona Carpaţilor de Curbură” (sept.-nov. 1916), Ed. C2 Design, 2006, Braşov, 166 p.)

Citiţi aici primele două părți ale interviului:

Perspectiva unei mari aniversări – Centenarul Marii Uniri la BRAȘOV (I)

Perspectiva unei mari aniversări – Centenarul Marii Uniri la BRAȘOV (II)

Va urma un alt material al prof. dr. Ioan Vlad pe această temă.

Reporter: Acestea sunt manifestări comemorative. În privinţa reţelei de monumente, pe lângă cele existente la Bartolomeu şi în Piaţa Unirii, s-ar mai putea, ar fi necesare şi altele?

Prof. dr. Ioan Vlad: Eu sunt convins că Braşovul de azi şi memoria luptei sale naţionale merită mai multe monumente şi însemne comemorative. Aş propune mai întâi un monument al Marii Uniri la Braşov în centrul geografic al României  întregite, un monument de anvergură naţională, pe măsura prezenţei Braşovului în întreg fenomenul  unionist. Ca un om al urbei şi ca istoric al luptei naţionale aş propune edililor şi artiştilor o variantă de monument: locul de dispunere: în Bartolomeu, în apropierea „tranşeii morţii” şi monumentului din 1921, la baza şi pe panta dealului Şprenghi, pe str. Pictor Ion Andreescu, vis-a-vis de Biserica Sf. Bartolomeu. Niciunde în Braşov n-ar fi un loc mai potrivit. Aici s-a derulat episodul cel mai dramatic şi sângeros din bătălia de apărare a Braşovului, o jertfă de proporţii, unică în peisajul războiului nostru, un masacru o crimă de război. Nici un oraş românesc, cu excepţia Bucureştiului, poate, n-a sângerat ca Braşovul în marele război. S-au înhumat numai la Bartolomeu şi Pe Tocile peste 1.000 de eroi. Dar câţi n-au fost îngropaţi în alte cimitire sau unde au căzut şi li s-a pierdut urma. Înainte de bătălia trecătorilor, bătălia Braşovului este cea mai amplă operaţie defensivă pe frontul din Transilvania al armatei române, cu implicarea multor mari unităţi române, germane şi austro-ungare. Iar episodul de la Bartolomeu este centrul frontului dintre Zărneşti şi Sf. Gheorghe dar şi vârful de jertfă şi de încărcătură emoţională cu care a rămas în istorie. Apoi Braşovul în totalitatea lui a fost teatru de luptă, cu lupte de stradă timp de două zile, iar cucerirea lui a fost o reuşită de palmares a adversarilor sărbătorită fastuos. Cred că nu este o exagerare dacă spunem că Braşovul şi bătălia lui din 1916 merită un mausoleu, precum Mărăşeştiul, Mărăştiul sau Mateiaşul şi nici ambiţia ca acesta să se materializeze la centenarul jertfei celor o mie de eroi din ţărâna Braşovului, devenit românesc prin ei.

Modelul: monumentul Bătăliei de la Waterloo, pe trei nivele. La baza dealului un loc larg pentru ceremonial militar, depuneri de coroane şi defilare, iar în restul timpului loc de parcare pentru vizitatori; pe un platou la înălţimea de circa trei metri, în arc de cerc cu deschiderea spre biserică, să fie un monument, eventual o replică modernă a celui existent, iar pe interiorul zidului arc de cerc să fie plasate crucile reconstituite ale fostului cimitir de la Bartolomeu; următorul nivel să constituie o scară – esplanadă în trepte spre vârful dealului, care să simbolizeze suişul istoric al luptei naţionale, marcat stânga – dreapta de câteva simboluri – statui, plăci comemorative, ale etapelor luptei naţionale, eventual marii voievozi, legaţi de Braşov prin fapte militare; la ultimul nivel, vârful dealului, pe un platou larg, monumentul propriu-zis al Marii Unirii, o horă a provinciilor româneşti regăsite în România Mare, reprezentate de românce semeţe şi  înflăcărate de hora întregirii, în straiele populare ale provinciilor respective, în jurul unui obelisc – columnă. Jos, sub platoul menţionat şi în spatele crucilor să se amenajeze spaţii expoziţionale, o sală pentru activităţi publice şi alte utilizări adecvate. Tot ansamblu să fie decorat cu reprezentări artistice (basoreliefuri, mozaicuri, pictură murală, statui etc.) pe tematica monumentului. Monumentul existent trebuie să rămână pe loc. Ideea de a-l muta şi de a-i şterge urma de pe chiar locul istoric este nu doar nefericită, ci chiar periculoasă. S-a atentat destul la existenţa acestui monument. Există şi varianta amplasării unui monument peste linia ferată, în parcul recent realizat, un spaţiu generos în acest sens. Eu militez pentru prima locaţie din mai multe motive între care: şansa utilizării facile a modelului Waterloo, nevoia de a-i comemora la Bartolomeu şi pe Radu Şerban, cu „îndoita lui biruinţă” aici, după expresia lui Eminescu, pe Vlad Ţepeş învingător aici asupra saşilor nestatornici în relaţiile cu Muntenia, dar şi pe Brâncoveanu, învingător la Zărneşti sau Mihai Viteazul, care a scos sabia şi la Braşov pentru neamul său. Platoul din vârful dealului ar oferi o privelişte deplină asupra oraşului dar şi a câmpului de luptă din 1916, este în vecinătatea imediată a „tranşeii”, cu expunere spre ea, dar şi la concurenţă pe înălţime cu Biserica Sf. Bartolomeu. Poate că nici asocierea acestui sfânt, martirizat în India, cu „noaptea Sf. Bartolomeu” şi cu „tranşeea morţii de la Bartolomeu” n-ar fi contraproductivă turistic şi promoţional pentru urbea noastră.
Apoi, aş mai propune ca marii luptători braşoveni mai toţi şagunişti, fie elevi, fie profesori, ar putea fi omagiaţi printr-o rotondă sau o alee cu busturile acestora în parcul din faţa Colegiului Naţional „A. Şaguna”. Mă refer la profesorii eroi.: Alexandru Bogdan, Dionisie Nistor şi Vasile Micula, la profesorii luptători: Virgil Oniţiu, Andrei Bârseanu, Aurel Ciortea, Gh. Dima, Gh. Bogdan –Duică etc. În Șchei cel puţin Ilie Birt, Vasile Saftu, Radu Tempea, ar trebui să aibă câte un bust. Pompiliu Nistor ar trebui să aibă un bust fie la Braşov , fie la Zărneşti, dar şi o placă comemorativă pe str. Lungă, la nr. 135, unde a locuit. Tot la Zărneşti ar merita un bust Constantin Brâncoveanu, învingătorul de la 1690 asupra habsburgilor şi mare luptător pentru interesele românilor ardeleni. Apoi Ioan Şenchea, martirul Ardealului, ar trebui să aibă un bust la Zărneşti sau la Făgăraş. La Tohanul Nou s-ar cuveni omagiată jertfa tohănenilor pentru dreapta credinţă de la 1765. Bratu şi Nicolae Baiu, uitaţi de-a binelea, ar merita repuşi în memoria colectivă printr-un însemn adecvat la Zărneşti. La Hărman ar trebui ridicat un monument lui David Pop şi camarazilor lui. S-ar putea face şi pe această cale reabilitarea strict necesară a lui David Pop. Baiuleştii, Bogdanii, Mureşienii, Popea, Puşcarii, dinastia Tempea, marile familii luptătoare pentru neam, ar trebui glorificate prin însemne ale recunoştinţei:  grupuri statuare, case memoriale, plăci comemorative, nume de străzi şi instituţii publice. Şi ar mai merita câte un monument distinct: Scheiul, pentru lupta sa cu Magistratul şi asuprirea săsească; limba română şi rezistenţa braşovenilor prin limbă, cât şi contribuţia prin Coresi la naşterea limbii române literare; rezistenţa ortodoxă la Braşov împotriva catolicismului, uniației şi protestantismului; instituţiile fondatoare ale unităţii naţionale „Gazeta Transilvaniei”,  „Astra”, „Casina română”, „Orientul latin”; oierii bârsani urzitori de hotare largi şi de ţară nouă pentru neamul românesc; armata română eliberatoare care a avut la Braşov o statuie a „Dorobanţului” şi o „Calea Victoriei”, dar şi aşteptarea seculară „cu inima la trecători” a braşovenilor; şi nu în ultimul rând voievozii ctitori de biserici, de şcoli, de tipar, de românism şi unitate românească la Braşov şi-n tot Ardealul.

Reporter: În privinţa denumirilor de străzi, ce aţi propune edililor braşoveni?

Prof. dr. Ioan Vlad: În preocuparea care există pentru a numi străzile noi cu numele unor personalităţi, aş recomanda edililor să se orienteze şi asupra personalităţilor de pantheonul luptei naţionale braşovene, mai mult decât au făcut-o. În materie de toponimie urbană se impune urgent şi obligatoriu, după mine, la acest centenar, schimbarea denumirii pieţei centrale a Braşovului Piaţa Sfatului şi clădirea simbol, Casa Sfatului. Instituţia la care se referă, sfatul săsesc, fie că denumea Magistratul medieval, fie Centumviratul, cele două organe administrative ale oraşului şi districtului, de tristă amintire pentru români, au fost instrumentul de dominaţie, de exercitare a puterii asupra românilor braşoveni şi bârsani timp de şapte secole, adversarul dur şi temut al şcheienilor, simbolul puterii, asupririi şi umilirii românilor de către saşi, împotriva cărora s-a derulat o lungă şi grea luptă naţională, cu apogeul în vremea lui Ilie Birt. Aici în Casa Sfatului erau chemaţi la ordine liderii îndrăzneţi ai românilor, umiliţi, chiar bătuţi şi închişi, cum s-a întâmplat cu Radu Tempea, pentru că a afirmat cu demnitate drepturile şi cererile românilor. Nu ne aminteşte nimic bun şi onorabil nouă românilor clădirea – sediu medieval al puterii săseşti asupritoare şi piaţa din jur, cu numele lor actual.

Generaţia Marii Uniri a înţeles corect acest lucru şi a dat pieţii numele de Piaţa Libertăţii, nume deplin justificat din perspectivă românească, libertatea pe care a dat-o şi Iosif al II-lea românilor în raporturile cu Magistratul, pe care au recunoscut-o şi ungurii în perioada dualistă, dar mai ales şi-au dobândit-o românii în 1918 prin jertfa sângelui. Revenirea care s-a vrut în 1990 la tradiţie trebuia să aducă denumirea românească de „Piaţa Libertăţii” dinainte de era comunistă, să renască ce-a fost românesc plantat aici de către înaintaşi, nu o instituţie antiromânească medievală, de tristă amintire. Și apoi clădirea, care nu mai e a „Sfatului” de la 1876, când a fost înlocuit cu o instituţie maghiară, ar trebui să îşi tragă numele de la destinaţia sa. „Rectoratul” nu se mai cheamă „Casa pensiilor” ca înainte de 1918, nici „Prefectura” ca în perioada interbelică, ci după destinaţia de azi. La fel Muzeul de artă, Primăria, Consiliul judeţean, clădiri care înainte de 1918 aveau cu totul alte denumiri şi alte destinaţii. Actuala destinaţie, Muzeul de istorie, este din 1950, timp suficient ca autorităţile să pună în acord numele cu destinaţia, pe o logică elementară dar şi pe o filosofie simplă, de românizare perpetuă a Braşovului. Şi cred că nu-i vorba doar de gustul masochist al cuiva cu gândul la teroarea „Sfatului” asupra românismului, cât mai ales de lucrătura diversionistă a cuiva care vrea să convingă că „Sfatul” e doar plecat în vacanţă. Dacă menţinem şi promovăm cele două imagini simbol, „Casa” şi „Piaţa Sfatului”, ca însemne reprezentative ale Braşovului, nu facem decât să acredităm impresia de interimat românesc la Braşov, chiar şi la centenarul eliberării lui definitive. Să sperăm că totuşi greşeala din 1990 va fi reparată de acest centenar şi că în „Piaţa Libertăţii” nu va mai bântui stafia „Sfatului” săsesc.

Reporter:: Ce credeţi că ar trebui făcut în plan ştiinţific şi publicistic la Braşov până la Centenarul de la 1 Decembrie 2018?

Prof. dr. Ioan Vlad: Cred că instituţiile cu potenţial ştiinţific şi de cercetare ar trebui să aibă obiective şi proiecte proprii pentru Centenar. Universităţile braşovene, muzeele, Biblioteca judeţeană, filialele Uniunii Scriitorilor şi Uniunii Artiştilor Plastici îşi pot orienta şi stimula specialiştii pentru cercetări şi realizări pe tematica centenarului, mai ales în plan istoriografic, publicistic, literar, artistic, dar şi în popularizarea istoriei luptei naţionale, contribuţiilor personale sau instituţionale locale la realizarea Marii Uniri, cât şi în asimilarea valorilor noastre naţionale, a învăţămintelor pentru generaţiile de azi şi cele viitoare.

În plan istoriografic se pot realiza studii monografice pe fenomene mari ale luptei naţionale la Braşov, pe contribuţiile unor instituţii sau unor epoci istorice, cât şi pe contribuţiile unor personalităţi, s-ar putea publica diverse culegeri de documente, de memorialistică, antologii de texte ştiinţifice, jurnalistice etc. pe tematica luptei naţionale. Cu atât mai mult ar fi salutară o monografie de anvergură asupra întregii contribuţii braşovene la biruinţa luptei naţionale. Toate aceste prezumtive proiecte trebuie să-şi găsească autorii, dar şi sprijinul material şi financiar pentru finalizarea prin publicare a lucrărilor. Autorităţile locale, dar şi societatea civilă ar putea veni în întâmpinarea autorilor cu oferte de finanţare a tipăririi lucrărilor, sau organizarea de concursuri cu premii în bani, prin care să se acopere cheltuielile autorilor cu realizarea şi tipărirea lucrărilor. Aceste cercetări trebuie apoi valorificate în conferinţe, simpozioane, alte întruniri ştiinţifice sau cu publicul interesat, în publicarea de culegeri de studii şi cercetări, articole de presă etc.

Muzeele şi Biblioteca judeţeană ar putea organiza expoziţii de documente istorice pe tematică, de bibliofilie şi istoriografie a luptei naţionale, dar şi expoziţii tematice de filatelie, cartofilie, numismatică, medalistică etc. dedicate Centenarului. Oferta societăţii civile pe aceste domenii, oferta asociaţiilor de profil, a specialiştilor şi a colecţionarilor poate fi surprinzătoare, prin bogăţia colecţiilor dar şi prin disponibilitatea proprietarilor.

Reporter: Instituţiile artistice braşovene cum ar putea participa la manifestările centenare?

Prof. dr. Ioan Vlad: Ar putea-o face pe deplin, pentru că fiecare în parte are creatori şi creaţii pe tematica luptei naţionale şi a Marii Unirii. Artele plastice, pictura, mai ales, este foarte aproape de sentimentul naţional, de ideea unităţii româneşti. Le regăsim din abundenţă la Mişu Popp, Constantin Lecca, dintre clasici, dar şi la pictorii moderni, Modâlcă, de exemplu. Muzeul de artă cu ce are în colecţiile proprii poate realiza cel puţin o expoziţie reprezentativă pentru lupta naţională şi făurirea Marii Uniri în plastica braşoveană.

Cinematografia ar putea porni în rememorarea cu mijloace proprii a Centenarului de la filmul „Evocaţiuni istorice” (sper că mai există), rulat poate în premieră la inaugurarea în 1921 a Monumentului de la Bartolomeu, film care cuprindea şi imagini din evenimentele de la Braşov, 1916.

Instituţiile muzicale, Opera şi Filarmonica ar putea comemora pe creatorul şi luptătorul pentru Marea Unire, prin muzică şi nu numai. G. Dima, dar şi pe creatorii Imnului naţional, „Pe-al nostru steag”, „La arme” sau „Tricolorul”, creatori şi creaţii muzicale braşovene. Teatrul braşovean ar trebui să-i sărbătorească pe Zaharia Bârsan şi A.P. Bănuț, pionieri ai teatrului românesc la Braşov şi în Ardeal, puşi pe deplin în slujba ideii naţionale. Literatura braşoveană a Marii Uniri, în care străluceşte „Duminica Mare” a lui Doru Munteanu ar putea întâmpina Centenarul cu ceva comparabil, în proză dar şi în poezie sau alte genuri. Lansarea unui concurs litetrar în contextul marii sărbători ar fi foarte binevenită. S-ar putea realiza numeroase filme documentare de televiziune pe contribuţiile unor personalităţi, a unor instituţii – „Gazeta Transilvaniei”, „Astra”, Gimnaziul „Şaguna”, a unor familii mari, pe fenomene distincte – cazul David Pop, bătălia Braşovului, Oierii şi lupta naţională, braşovenii în străinătate pentru cauza naţională, sau în fenomenul voluntariatului etc. Presa, televiziunile pot aduce servicii deosebite serbării Centenarului prin publicarea de articole şi studii adecvate, prin dezbateri, prin popularizare şi educare a cititorilor, telespectatorilor în sensul asimilării valorilor naţionale consacrate de istoria luptei naţionale de biruinţa ei prin realizarea României Mari şi de imperativul apărării ei perpetue de către fiecare generaţie.

Reporter: Care ar fi lecţia Marii Uniri la Centenar?

Răspuns: E o lecţie complexă şi profundă, cu multe învăţăminte puse deja în operă în România întregită, dar şi multe învăţăminte încă neasimilate pe deplin.  Trebuie să înţelegem şi să luăm aminte că generaţia Marii Uniri şi precedentele, atât din Regat cât şi din provinciile aflate sub stăpânire străină aveau un proiect de ţară, bine şi temeinic stabilit, urmat generaţie de generaţie cu rigoare ca o prioritate, cu mobilizarea întregului potenţial românesc pentru realizarea lui.

Să înţelegem şi să aplicăm şi azi deviza: „prin noi înşine”, dincolo de paternitatea ei politică de partid, ca deviză eternă a poporului român. Generaţia Marii Uniri a ştiut-o şi a urmat-o. În contextul unui război mondial al marilor puteri s-a angrenat într-un război românesc de eliberare şi întregire naţională, în care ţara a cunoscut agonia, prăbuşirea, ocupaţia străină, pacea înrobitoare dar şi extazul, victoria, înfrângerea adversarului istoric la el acasă, întregirea, apoteoza naţională. Generaţia Marii Uniri a avut nervii tari, caractere puternice, n-a renunţat la ideal nici îngenunchiată, nici umilită, cu ţara ocupată, cu armata demobilizată, sub o pace impusă cu sabia la gât. A renăscut din cenuşă, a reintrat în luptă cu şi mai multă vigoare, şi-a continuat ofensiva istorică şi după armistiţiul general până la decontul istoric deplin. Şi la Conferinţa păcii diplomaţia noastră s-a bătut ca la Mărăşeşti pentru interesul naţional. Un model şi o lecţie pentru toate generaţiile de români.

Apoi să înţelegem şi să luăm aminte ca Braşovul prin liderii săi – cărturari, dascăli, preoţi, militari dar şi prin luptătorii de rând, a făcut politică de talie naţională, s-a implicat în problemele mari ale neamului, ale războiului, ale luptei naţionale. N-a fost un oraş oarecare de provincie, de margine, ci de prima linie, de port – drapel şi-n societatea românească din Transilvania, şi-n frontul naţional pentru întregire! Personalitatea Braşovului românesc la 1918 a fost la înălţimea Braşovului istoric, a Braşovului care se lupta cu Magistratul săsesc în sec. al XVIII-lea, Braşovul – fanion al Revoluţiei de la 1848, de la 1877 sau din alte epoci de glorie românească! Poate doar Braşovul din noiembrie 1987 se ridică la  acele cote valorice! Sunt nişte standarde şi nişte repere la care trebuie să se raporteze şi Braşovul de azi şi cel de mâine.

O altă lecţie: S-a confirmat şi după 1918 că românul este bun, uită repede răul făcut de vecinul său şi iartă, nu este răzbunător şi nu poartă pică la nesfârşit. E bine, e creştineşte! Am avut de câştigat cu asta, probabil. Dar să nu fim exageraţi în bonomia noastră, imprudenţi sau naivi. Am uitat suferinţa, umilinţa, asuprirea la care ne-au supus saşii secole de-a rândul şi azi unii dintre noi murim de dorul şi de dragul saşilor, odralele ni le şcolim obligatoriu la „Honterus”, promovăm Braşovul turistic şi nu numai doar cu simbolurile săseşti („Casa Sfatului”, „Piaţa Sfatului”, „Biserica Neagră”) cele româneşti nu dau bine, nu „promovează”. Ridicăm în slăvi rolul civilizator al saşilor, cultura cu care ne-am blagoslovit, Europa cu care ne-am luminat etc. Dar uităm că în fapt saşii premeditat ne-au refuzat accesul  la cultura lor, au ţinut-o doar pentru ei; timp de sute de ani până la Sextil Puşcariu nici un român n-a absolvit Liceul „Honterus”, Magistratul s-a opus sistematic creării de şcoli româneşti în Braşov şi-n Ţara Bârsei. În comunele mixte doar după sute de ani li s-a îngăduit românilor să-şi facă şcoală şi biserică. La Cristian saşii aveau o şcoală primară, menţionată la 1510, într-o clădire comparabilă ca arhitectură şi mărime cu Liceul „Şaguna”, în secolul al XIX-lea, cu o sală mare, tip aulă ca la universitate, iar şcoala românilor, menţionată doar la 1783, era într-o clădire cât o casă ţărănească, ceva mai mare, cu două încăperi şi abia la 1902 românii pot să-şi ridice o clădire corespunzătoare. Învăţătura şi cultura săsească se susţineau din bani publici, la care românii contribuiau din plin prin taxe şi impozite, pe când şcoala şi cultura românească n-au primit un bănuţ sute de ani de la autorităţile săseşti ale oraşului şi districtului. Tipografia lui Honterus a produs carte exclusiv pentru saşi sute de ani, Coresi a venit cu tipografia lui şi n-a lucrat cu cea săsească, deşi unii susţin acest lucru. Când totuşi au tipărit ceva pentru români, au făcut-o doar pentru a-i atrage la Reformă sau pentru a câştiga bani.

Clădirile impunătoare din vremea Austro-Ungariei (Consiliul judeţean, Poşta, Primăria, Rectoratul etc.) le punem la loc de cinste în toate materialele promoţionale, albume, cărţi poştale etc., glorificând involuntar şi naiv acea epocă, fără să ştim sau să afirmăm că ele au fost ridicate într-o atare logică sau ideologie a imperiului, pentru a exprima forţa, măreţia şi eternitatea ideii imperiale şi regale dinainte de 1918. Dar uităm să spunem şi marele adevăr că au fost făcute în cea mai mare parte cu bani româneşti, storşi de la contribuabilii români, de pe piaţa românească, inclusiv a Regatului român, şi din resursele teritoriului românesc, chiar dacă era ocupat de unguri şi austrieci.

Măcar la Centenarul Marii Uniri să ne pătrundem pe deplin de calitatea noastră de stăpâni în ţara aceasta, de proprietari ai ţării. Dacă Braşovul este şi azi săsesc, dacă Piaţa centrală este a „Sfatului”, dacă şi după o sută de ani simbolurile reprezentative ale Braşovului sunt tot cele săseşti etc., înseamnă că suntem doar în vizită la Braşov şi saşii sunt doar plecaţi în vacanţă. Recurg din nou la exemplul Cristianului. În 2011, Primăria publica un album de prezentare, bine făcut tehnic, tipografic etc. Deşi oficial Cristianul nu mai are saşi, iar autorităţile sunt româneşti din 1918 încoace, toată pledoaria promoţională este săsească, comuna este şi  azi aparent săsească. Chiar nu s-a românizat în cei 100 de ani? Discrepanţele istorice între români şi saşi, discrepanţele de patrimoniu se păstrează şi-n proporţiie din album (52 pagini – moştenirea săsească şi 22 cea românească). Până la un loc este firesc, asta-i realitatea patrimonială. Dar această discrepanţă este generată şi bazată pe o nedreptate istorică, pe raporturi de stăpâni şi slugi. Ori de 100 de ani noi am instalat egalitatea, relaţiile civilizate şi democratice. Dar nu scăpăm de mentalitatea de slugi, de admiratori ai stăpânului de ieri şi a blazonului lui. Nu ne asumăm deplin statutul de stăpâni legali. Suntem posedaţi de tradiţia săsească, muţi de admiraţie, nu putem trece de pe locul 2 pe locul 1. Autorii Albumului îi contopesc pe români şi saşi într-un „noi” aproape de loc românesc, îşi asumă trecutul săsesc, şi-l apropriază chiar, ca pe o nobleţe la care aspiră, lepădându-şi haina românească prea uşor. Şi asta în loc să descifreze ce-i românesc, ce-i muncă şi sudoare românească în patrimoniul şi strălucirea burgheză a saşilor, în loc să consolideze filonul românesc acolo, să construiască o tradiţie şi un patrimoniu românesc în comună (nu să lase Casa Astra în paragină). Foarte vag se poate identifica din logica Albumului o acţiune de românizare a comunei  din 1918 încoace, deşi aceasta există, este impresionantă, dar promotorii comunei n-o văd, n-o scot în faţă pentru că au rămas prizonieri cultului şi mitului saşilor superiori, de neconcurat. Discrepanţele trecutului  între români şi saşi la Cristian au rămas la stadiul din 1918, asta spune Albumul, inclusiv cultul săsesc al privilegiului şi marginalizarea istorică a românilor. Nu putem cultiva o mentalitate de stăpâni, de egali cel puţin, am uitat de mândria Romei, de originea, vechimea şi întâietatea noastră aici.

Istoria a dovedit că saşii ne-au fost superiori prin cultură şi civilizaţie doar datorită privilegiilor primite de la regalitatea maghiară, datorită statutului lor de stăpâni şi proprietari ilegitimi peste noi şi pământurile noastre şi datorită investiţiei generoase permanente  a patriei lor de origine, Germania, în cultura şi civilizaţia săsească. Ori noi, ţinuţi cu forţa în ignoranţă, supunere şi sărăcie, ne-am ridicat până la nivelul lor, am luptat şi am obţinut libertatea noastră şi a lor, dreptatea oamenilor şi cea divină, ne-am dovedit şi forţa, şi vitalitatea, şi hărnicia, şi înţelepciunea, şi credinţa şi alte virtuţi în care le-am fost totdeauna potenţial egali. Ei nu ne-au vrut nicodată egalii lor, noi i-am recunoscut egalii noştri din prima zi, 1 Decembrie 1918.

Deci ce ne mai trebuie ca să scăpăm de sentimentul de inferioritate, de mitul săsesc şi chiar de sentimentul culpabilităţii faţă de plecarea saşilor?!

Plecarea saşilor nu ni se poate imputa. Ororile comunismului apăsau deopotrivă şi pe români. Dar noi am rămas şi am îndurat, am făcut revoluţia, ne-am eliberat. Ei n-au rezistat până la capăt, s-au salvat plecând la rude şi nu pe lăcomia în mărci a lui Ceauşescu, ci după o negociere cu RFG-ul, poate ca-ntre gangsteri. Au lăsat aici ce n-au putut lua, cu o despăgubire, poate mică, dar negociată şi acceptată bilateral. Un sfârşit fără glorie al saşilor care a început la 1848, s-a definitivat la 1876 sub unguri şi a trenat şi în era românească, dar nu din vina noastră. S-a încheiat un ciclu istoric secular al saşilor, în care românii au fost doar supuşii şi puţin timp egalii saşilor. Noi nu am determinat destinul saşilor, decât în sens pozitiv, prin munca noastră în folosul lor, adesea forţată, prin banii noştri de contribuabili bine struniţi şi prin resursele  pământurilor noastre stoarse prin dreptul forţei.

Mitul saşilor pare nevinovat şi inofensiv. În realitate, cu toate mistificările pe care le antrenează, cu nostalgiile, cu acuzele pentru lipsa noastră de grijă pentru conservarea patrimoniului săsesc, mai ales din satele depopulate după plecarea sașilor, poate fi periculos. În locul mistificărilor, acuzelor şi nostalgiilor este de preferat adevărul istoric şi  învăţăturile lui. Oricând roata se mai poate întoarce într-o lume globalizată şi a tuturor diversiunilor. Să nu pierdem pe mâna noastră! Să promovăm Braşovul pe valorile româneşti, pe simbolurile noastre nu pe ale altora. Turistul străin la Braşov trebuie să găsească un Braşov românesc, cu o istorie relevată cu proporţiile reale româneşti şi săseşti, inclusiv în edificiile pe care, acum le prezentăm ca exclusiv săseşti. De exemplu Casa Sfatului nu este doar sediul puterii şi administraţiei săseşti seculare la Braşov, ci şi locul care genera asuprirea, umilirea şi nedreptatea tot seculare asupra românilor. Ăsta-i adevărul istoric! Ne este ruşine cu el? Vrem să uităm suferinţa? Cu ce preţ? Valorizând, chiar glorificând mâna şi biciul care ne-a sângerat? În Casa Sfatului s-au dat mii de sentinţe capitale împotriva „răufăcătorilor”, preponderent români, încât o familie de călăi ţigani a trăit foarte bine din tată în fiu, în slujba Magistratului săsesc.

Reporter: Din perspectivă maghiară, care ar fi pagina de lecţie cu învăţăminte ale Marii Uniri?

Prof. dr. Ioan Vlad: Prima lecţie asimilată de români ar fi convingerea asupra perenităţii stăpânirii româneşti în Transilvania, a unirii şi integrării depline a acesteia în statalitatea românească, eliberarea de teama provizoratului nostru statal în Transilvania. Dictatul de la Viena a fost un accident al istoriei, produs de forţe extremiste, episodic ca şi istoria acelor forţe. El nu încalcă, ci confirmă regula, adevărul asupra caracterului românesc definitiv al Transilvaniei. Nu poate fi vorba nici măcar de o alternanţă a stăpânirilor ungurească, săsească şi românească în Transilvania. Chiar dacă primele două au durat şapte secole, în cazul saşilor, şi un pretins dar fals mileniu, în cazul ungurilor, ele rămân tot excepţii, accidente ale istoriei. Regula este stăpânirea românească a Ardealului, mai mult decât milenară până la venirea ungurilor, prin noi şi strămoşii noştri, dacii şi romanii, şi din nou, după 1918, promiţând să fie eternă pentru că este firească, naturală şi am aşezat-o pe temeiuri  solide de drept, de democraţie, de principii moderne ale lumii de azi.
Faptul că ungurii sau saşii au stăpânit Transilvania pe nedrept, prin dreptul forţei iar noi am eliberat-o prin luptă şi politică, şi armată, şi diplomatică şi am românizat-o nu le dă lor dreptul la revanşă. Dacă noi am avut acest drept, când am eliberat-o şi unit-o cu România, nu ne-am răzbunat pe vinovaţi, n-am recurs la revanşa istorică, am şters cu buretele, am iertat, ne-am bucurat de victorie şi i-am invitat şi pe unguri şi pe saşi la ospăţul victoriei noastre în România întregită. Cei mai mulţi au apreciat şi şi-au asumat noua istorie. Dar mai sunt destui, i-am văzut mereu în cei o sută de ani, care, vorba lui Iorga, „răpindu-li-se în sfârşit privilegiul de a ne exploata, îşi închipuie că au dreptul unei revanşe contra noastră”.  Îşi cheltuiesc inutil energii cu care ar putea clădi ceva semnificativ pe alte direcţii.
O a doua lecţie este de natură istoriografică. Da, i-am ofensat pe unguri şi pe saşi c-am spus adevărul  istoric întreg. Adevărul că am luptat cu ei pe viaţă şi pe moarte, că ne-au ţinut sub călcâi sute de ani şi nu ne-au lăsat să ridicăm capul, că i-am urât cu patimă şi i-am vrut afară pe nobilii, nemeşi, patricienii lor. Comuniştii români au promovat un timp o istoriografie dulceagă în acest sector, au cultivat „tradiţiile progresiste comune”, ceea „ce ne uneşte şi nu ce ne dezbină”. Idee generoasă, dar rezultatul a fost pe dos. „Faptul că ungurii au fost opresorii românilor (şi ai altor popoare)”, spune acad. Ioan Aurel Pop, „trebuie spus şi scris în cărţile de istorie, alături de faptul că popoarele asuprite (inclusiv românii) i-au urât cu patimă pe aceşti opresori. Nu ca străini, ci ca inamici. Nu se pot omite aceste aspecte capitale ale trecutului, pe motiv că ele nu se potrivesc cu spiritul european de astăzi. Fireşte trebuie însă adăugat imediat că ura românilor de altădată contra opresorilor de altădată nu trebuie să influenţeze în nici un fel viziunea românilor de astăzi asupra ungurilor şi nu trebuie scoasă din contextul ei istoric”(„Istoria, adevărurile şi miturile”, 2014, p. 186).

Un condeier din generaţia Marii Uniri, făgărăşeanul Gh. Tulbure, vedea icoana României întregite ca având „frumuseţea primitivă şi virginală a ţărăncii de la munte”, iar chipul României civilizate de după intregire trebuia „să răsară din pământ…, să fie opera mâinilor noastre, rodul hărniciei şi al conştiinţei noastre naţionale”. După împlinirea visului, urma să ne dezmeticim din vraja lui şi „să ne înşiruim la munca cea mare şi mântuitoare, … să dezgropăm comoara românească. Altfel ne aştepta „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. („Sate şi dascăli”, 1936, p. 13).

După o sută de ani putem să analizăm cât şi ce am împlinit din proiectul acelei generaţii. Şi mult şi puţin, undeva pe la mijloc, nici hărnicia, nici conştiinţa naţională n-au debordat, iar plânsul şi scrâşnirea dinţilor ne-au podidit adesea. Comoara din pământul nostru n-am dezgropat-o întreagă. N-am fost totdeauna la înălţimea proiectată la 1 Decembrie 1918, la înălţimea aşteptărilor înaintaşilor şi am plătit scump, chiar cu ciuntirea teritorială a României Mari, dar şi a independenţei şi suveranităţii naţionale.
Cu atât mai mult lecţia ratată, a unei Românii noi clădită prin munca şi hărnicia noastră, trebuie din nou asumată şi asimilată pentru un nou moment crucial, adaptată la vremurile de azi. Să nu ne amăgim că face Europa, SUA sau NATO ce trebuie să facem noi. Cu cât clubul din care facem parte e mai select, cu atât lecţia trebuie asimilată şi implementată mai bine.

Reporter: Cu ce bilanţ se prezintă Braşovul la cei 100 de ani de când este integrat statului român?

Prof. dr. Ioan Vlad:  În cei 100 de ani de eră românească la Braşov, marele oraş a cunoscut o creştere cantitativă şi calitativă impresionantă. Populaţia a ajuns să fie de 7-8 ori mai mare decât în 1918, surplus aproape exclusiv românesc; ca suprafaţă Braşovul s-a extins cam tot de 7-8 ori, marile cartiere de azi atingând sau depăşind fiecare suprafaţă Braşovului din 1918, modernizarea, industrializarea sunt fenomene ample şi cu mari implicaţii în toată viaţa urbei;  românii au devenit stăpânii deplini ai oraşului, dar acordând toate drepturile sociale, politice, culturale şi minorităţilor conlocuitoare; Braşovul s-a democratizat, asigură egalitatea tuturor etniilor şi religiilor etc. ; dintr-un oraş periferic al imperiului scăpat de pe orbita Vienei sau Budapestei şi gravitând spre Bucureşti, Braşovul în România întregită a devenit oraş central, şi-a găsit echilibrul şi prosperitatea la cote fără precedent. Acest secol de istorie românească la Braşov, un secol de libertate şi unitate cu toţi românii, a fost şi secolul celui mai mare progres realizat vreodată deşi nu-i deplin din cauza unor  vitregii ale istoriei recente, secolul de prosperitate şi dezvoltare firească, legică pe măsura aşteptărilor locuitorilor săi.

Reporter: Acest amplu plan de Centenar Braşovean al Marii Uniri, cred că ar trebui integrat într-un plan naţional pentru sărbătorirea Centenarului. Cum aţi vedea planul mare la sărbătorirea în 2018 şi până atunci a marii aniversări?

Prof. dr. Ioan Vlad: Cred că ar trebui să fie un prim mare proiect postaderare al României europene, cu faţa la trecutul marii alianţe europene, care a câştigat Marele război şi a pus bazele juridice ale Europei prin sistemul de tratate din anii 1919-1920 inclusiv baza şi confirmarea juridică a României Mari, dar în egală măsură şi un proiect cu faţa la viitor, al României de mâine, integrată şi prosperă în Uniunea Europeană, alături de foştii aliaţi dar şi de foştii adversari, într-o nouă paradigmă geopolitică, configurată, poate, tot în aşezămintele europene de acum o sută de ani. Un proiect naţional aniversar, dar care să fie în egală măsură o celebrare şi o investiţie de viitor.
O primă direcţie a proiectului ar trebui să vizeze recuperarea adevărului istoric, pe două căi: prin cercetare istorică novatoare, care să producă lucrări noi reprezentative, de factură monografică pe teme, fenomene şi personalităţi ale luptei naţionale şi în, al doilea rând, prin restaurarea, promovarea şi completarea reţei de monumente istorice ale Marii Uniri, case memoriale, plăci comemorative, denumiri de străzi şi instituţii etc. O a doua direcţie a proiectului ar putea fi o „horă” naţională centenară culturală, care să lege în sărbătoare provinciile istorice româneşti, capitalele Marii Uniri (Bucureşti, Alba Iulia, Chişinău şi Cernăuţi) dar şi marile centre ale luptei naţionale, oraşele-erou ale războiului nostru de eliberare şi întregire, prin manifestări corelate simultane, itinerante, de genul concerte, vernisaje, festivaluri, simpozioane, ateliere, tabere etc.
O altă direcţie ar putea viza o cercetare şi prezentare a Marii Uniri româneşti prin dimensiunea ei europeană, prin consecinţele şi similitudinile ei în epocă şi-n tot acest secol pe continent, prin implicaţiile ei în drepturile minorităţilor, în economia şi finanţele zonei, în reconfigurarea postbelică a întregului spaţiu european, prin valorile ei şi a sistemului european versaillesez pentru construcţia europeană de azi.
Şi poate o altă direcţie a proiectului să vizeze reconfigurarea panteonului României de azi şi de mîine, cu plasarea momentului 1918 ca apogeu a istoriei noastre naţionale şi cu recunoaşterea deplină, cu veneraţie a efortului, sacrificiului şi talentului generaţiilor care au pregătit şi înfăptuit Marea Unire. În tot acest proiect şi demers aniversar dar şi de prospectare în viitor, Braşovul trebuie să fie prezent, cu ochii deschişi, cu idei, iniţiative, implicări şi acţiuni proprii, pentru a-şi promova istoria, contribuţiile istorice la lupta naţională şi făurirea României Mari, însemnata lui ascensiune în secolul de istorie al unităţii româneşti, cât şi potenţialul său în mai multe proiecte de viitor.


Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.

Google Ads Whatsapp Channel

Articole asemănătoare

0 0 voturi
Evaluarea articolului
Abonaţi-vă
Anunțați despre
0 Comentarii
Păreri in linie
Vezi toate comentariile
Back to top button
Creare Site Web Optimizare SEO Creare Site Prezentare