Perspectiva unei mari aniversări – Centenarul Marii Uniri la BRAȘOV (I)

Motto: „Unirea s-a plămădit în oraşul de la poalele Tâmpei” (N. Iorga)

În cele de mai jos găsiți prima parte a unui interviu cu prof. univ. dr. istoric Ioan Vlad, autorul câtorva cărţi privind prezenţa şi contribuţia Braşovului la lupta naţională pentru făurirea Marii Uniri. (Cărţile prof. Vlad pe această temă sunt: „Braşovul şi Marea Unire”, Ed. „Dacia Europa Nova”, 1996, 318 p., „Cărturarii braşoveni pentru România Mare”, Ed. Academia Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene „H. Coandă”, Braşov, 1999, 364 p.,„Românismul braşovenilor. Documente 1916-1919”, Ed. „Transilvania Expres”, Braşov, 1998, „Ioan Şenchea- martirul Ardealului”, Editura Pastel, 2004, 664 p, Văpaia din munţi. Bătălia din zona Carpaţilor de Curbură” (sept.-nov. 1916), Ed. C2 Design, 2006, Braşov, 166 p.)

Reporter: D-le profesor, se apropie Centenarul Marii Uniri, o aniversare din cele mai mari ale istoriei naţionale, pe care, suntem conştienţi, trebuie s-o sărbătorim la dimensiuni comparabile cu măreţia istorică a actului de la 1 Decembrie 1918. Sunteţi omul potrivit, ca istoric, să formulaţi un punct de vedere privind sărbătorirea Centenarului, privind folosirea acestui eveniment aniversar pentru promovarea istoriei naţionale, a idealului naţional de unitate politico-statală, mereu actual la români şi poate pentru o proiecţie pe următorul secol de istorie românească.

Prof. dr. Ioan Vlad: Da, este o aniversare istorică specială, pe care trebuie să ne-o asumăm cu toată responsabilitatea şi pe care s-o sărbătorim cu faţa atât la trecut, cât şi la viitor. Mai întâi trebuie să ne lămurim ce sărbătorim. Eu cred că trei lucruri: 1. Lupta şi jertfa, eroică, martirică, adesea, a multor generaţii, măcar de la Mihai Viteazul încoace, pentru idealul naţional al eliberării şi unirii tuturor românilor într-un singur stat. Este o componentă reprezentativă a istoriei noastre, de întindere seculară, care ne-a călit, ne-a fortificat, ne-a probat voinţa şi energia în urmărirea şi împlinirea unei năzuinţe naţionale prioritare. Un examen greu al neamului în faţa Europei. 2. Apoi sărbătorim biruinţa, triumful luptei naţionale, la 1 Decembrie 1918, examenul luat cu notă maximă, cu lauri, pe merit deplin, pe muncă, jertfă şi sângele nostru curat, la capătul unui război al nostru, naţional şi pe deplin îndreptăţit. Un  examen la care nu avuseseră dreptul secole de-a rândul, dar când l-am dat am uimit lumea cu maturitatea noastră politică, cu spiritul nostru democratic, cu temeinicia lucrului bine făcut. 3. Mai sărbătorim apoi vârsta centenară a României Mari, a statului naţional unitar român făurit acum 100 de ani, lovit şi afectat pe parcurs în integritatea lui teritorială şi morală, dar dăinuind şi promiţând eternitatea, ca dovadă a legitimităţii juridice, politice şi istorice a actului de la 1 Decembrie 1918, în faţa umanităţii şi a divinităţii şi la Centenar dăm un examen în faţa istoriei şi a Europei: trebuie să prezentăm ce-am făcut în cei o sută de ani cu România Mare, cu provinciile unite atunci cu Ţara, cu românii schilodiţi de istorie în Transilvania, în Basarabia şi Bucovina şi veniţi atunci la sânul României materne, cu aşteptările lor şi a lumii civilizate în numele lor. Chiar dacă nu mai putem lua nota maximă şi coroniţă, putem proba în faţa istoriei, inclusiv a perdanţilor din 1918, că România deplină, cum o numea Iorga, a fost şi este soluţia la istorica problemă românească şi soluţia europeană la geopolitica acestei părţi a continentului. Acest prim secol de stabilitate românească în Transilvania, Bucovina şi Basarabia dovedeşte că acesta este sensul firesc al istoriei, că variantele anterioare, chiar de durată, au fost accidente ale istoriei, că a trecut vremea soluţiilor dictate de forţe totalitare, extremiste, că „dreptul” pumnului, chiar dacă a făcut istorie seculară, tot nu este izvor de drept, că stăpânirea silnică, neîndreptăţită din trecut nu dă dreptul nici la revanşă, nici la revizuire, nici la retrocedare. S-a confirmat şi pentru noi în acest secol dreptul istoric la ce-i al nostru, moştenire milenară de la părinţi, zestrea de la naştere, furată temporar de intruşi, dar redobândită prin dreptatea implacabilă a istoriei şi a Celui-de-Sus.

Deci asta sărbătorim: biruinţa luptei naţionale, Marea Unire şi România Mare. Cât priveşte războiul, noi nu sărbătorim centenarul Primului Război Mondial, ci centenarul războiului nostru de eliberare şi întregire naţională, fenomen distinct în cadrul marelui război, etapa finală, armată, a luptei noastre naţionale, pe care ne-au impus-o adversarii eliberării şi întregirii româneşti. Noi o plănuiam de mult timp, ardelenii o aşteptau „cu inima la trecători”, iar războiul mondial ne-a oferit doar ocazia şi partenerii cu care s-o punem în operă, într-un cataclism nemaivăzut, în care am pus în joc totul – viaţa şi existenţa noastră ca naţiune. Un proiect legislativ în Parlament vrea să sărbătorească centenarul Marelui război. Nu e treaba noastră, n-avem nimic cu războiul marilor puteri, care-şi păstrează caracterul şi după 100 de ani. Noi îl avem pe al nostru, drept, naţional, eliberator şi unificator de fraţi. Noi pe acesta îl celebrăm, îi instituim decoraţii, îi plângem eroii, îi ridicăm monumente. (Alo, d-lor parlamentari, sunteţi nu doar corigenţi la istorie, ci şi potrivnici ei!).

Dar războiul nostru trebuie să-l comemorăm. Actul de la 1 Decembrie 1918 nu este singular, izolat, ci finalul apoteotic al luptei şi jertfei seculare, al războiului care încheie în chip dramatic, sângeros şi martiric epopeea naţională a unităţii, inclusiv bătăliile pierdute, campania dureroasă a anului 1916, amputarea şi sângerarea trupului ţării, prin ocupaţia şi jaful adversarilor. Da, toate mădularele trupului neamului au sângerat abundent în războiul nostru, România Mare s-a clădit pe jertfă şi suferinţe, pe un pământ plin de oseminte şi de sânge tânăr românesc.

Reporter: Pomeneaţi de proiectul de lege privind Centenarul. Înţeleg că aveţi obiecţii la el. Vă rog să comentaţi.

Prof. dr. Ioan Vlad: Iniţiatorul este bine intenţionat. Legea este necesară. Sărbătorirea Centenarului României Mari este obligatorie, iar dacă este şi legiferată cu atât mai bine. Proiectul are lipsuri, dar dezbaterea lui le va elimina cu siguranţă. De exemplu, autorul se fereşte de sintagmele „Marea Unire”, „România Mare” sau „Centenarul Marii Uniri”, iar de războiul românesc de eliberare şi întregire naţională nu pomeneşte. Se vrea sărbătorirea „Centenarului” războiului mondial, se instituie două decoraţii legate de “„Primul Război Mondial” şi nici una de Marea Unire sau de războiul nostru, se instituie un titlu de onoare denumit  „Loc al centenarului 1918-2018”, foarte ambigu şi greu de stabilit. Cred că se vrea un „loc” sau un „centru al luptei naţionale pentru Marea Unire”.  Un alt titlu, mai bine inspirat, vizează „valorile de patrimoniu cultural de interes naţional”, de felul bătăliilor anului 1917 Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Oricum e multă bâlbâială în definirea unei strategii şi a unui program de de sărbătorire a Centenarului. Se crede, probabil, că mai e timp suficient până la 1 Decembrie 2018. Or, sărbătorirea ar trebui să fie una amplă, complexă, cu obiective şi proiecte care presupun timp de pregătire şi de execuţie (monumente, monografii, muzee etc.). Apoi, sărbătoarea ar trebui să dureze cât războiul nostru (1916-1919), deci să începem în august 2016 şi să continuăm până la centenarul sfârşitului războiului – 2019. Centenarul intrării României în marele război ar fi momentul cel mai potrivit al declanşării manifestărilor centenare.

Reporter: Cum ar trebui să se raporteze Braşovul la serbările Centenarului? Avem nişte obligaţii speciale? Ne diferenţiem cu ceva în ansamblul manifestărilor?

Prof. dr. Ioan Vlad: Mai întâi să definim locul şi rolul Braşovului în fenomenul mare al luptei naţionale, partea lui de luptă şi jertfă, inclusiv în anii războiului, pentru realizarea Marii Unirii, iniţiativele lui proprii şi originale în lupta naţională, întâietăţile şi performanţele omologate ale românismului braşovean. Ele sunt  în general cunoscute şi recunoscute ca fapte izolate, ca prestaţii individuale sau instituţionale, dar nu sunt „omologate”, consacrate de un forum public, cu un prilej anume, care să le închege într-o recunoaştere cuprinzătoare, la scara istoriei luptei naţionale şi la scara întregii comunităţi româneşti braşovene. N. Iorga, titanul sintezelor, dar şi tâlcuitorul esenţelor, al profunzimilor, a înţeles şi a decretat că „Unirea s-a plămădit în oraşul de la poalele Tâmpei”, iar pentru deceniile premergătoare Marii Uniri, vreo 6-7, a definit Braşovul drept „centrul firesc al conştiinţei româneşti”. Nu sunt certificate gratuite, fără acoperire. Iorga era stăpân pe vorbele sale, avea o intuiţie specială a marilor adevăruri şi nu făcea gesturi de complezenţă, nici măcar pentru Braşovul pe care l-a preţuit mult şi unde şi-a găsit iubirea vieţii lui, pe Catinca Bogdan, acea femeie puternică din spatele acestui uriaş. Şi Braşovul nu numai că a pus „plămada” în aluatul unităţii naţionale, care a fermentat, a crescut şi s-a copt pe întreg teritoriul românesc, ci Braşovul s-a înjugat deplin, cu tot potenţialul său uman şi material, pe drumul fără întoarcere al întregirii naţionale. Ca oraş de margine de Imperiu, el s-a desprins de pe orbita Vienei sau Budapestei cu secole înainte şi gravita spre Bucureşti, „trăia sufleteşte în România”, cum spunea Valeriu Branişte, mult înainte de împlinirea vremii.

Braşovul este oraşul marilor iniţiative naţionale: prima şcoală românească, de secol XV sau poate mult mai înainte; aici, prin Coresi, se naşte scrisul şi tiparul în limba română literară, cât şi traducerea şi tipărirea primelor cărţi sfinte în limba poporului; la Braşov rezistenţa ortodoxă formează o adevărată citadelă contra catolicismului şi protestantismului; aici se scrie prima cronică cu subiect românesc, în mediul cărturăresc fără egal din jurul şcolii şi bisericii din Schei; la Braşov, Scheiul românesc începe lupta naţională pentru o veritabilă „republică” # separată de stăpânirea săsească a oraşului; aici apar gazetele lui Bariţ şi Mureşenilor, şcoala naţională a tuturor românilor, aici apare imnul naţional al lui Mureşanu; aici apare „Casina română”, Gimnaziul „Şaguna”, pepiniera de luptători naţionali, dar şi de academicieni, ca o veritabilă universitate românească a Ardealului; de aici porneşte #teatrul# românesc la românii ardeleni; aici #artele#, prin Mişu Popp, C. Lecca, Şt. O. Iosif, dar şi adolescentul Eminescu dau avânt ideii naţionale mai mult ca oriunde; Braşovul, primul şi cel mai mare oraş ardelean eliberat de armata română în 1916, ca o recunoaştere a meritelor sale, este şi oraşul care sângerează cel mai mult în acea campanie, prin marea bătălie de apărare a oraşului, cu peste o mie de eroi căzuţi în interiorul oraşului şi tot atâţia prizonieri, cu martirajul de la Bartolomeu, crimă de război fără egal în tot peisajul războiului nostru; Braşovul, prin oamenii săi luptători pe toate fronturile, prin personalităţile dăruite deplin, este prezent în toate etapele şi faptele mari ale războiului şi luptei naţionale din anii conflagraţiei.

Deci Braşovul este prezent în toate etapele istorice ale luptei naţionale cu contribuţii masive, originale, de luptă, de jertfă, de idei, iniţiative, pe care le-am identificat, analizat şi prezentat în cărţile mele. Sper că demonstraţia este cuprinzătoare şi convingătoare, mai ales în „Braşovul şi Marea Unire”, ediţia a II-a, aproape gata pentru tipar. Pe măsura acestei contribuţii trebuie să fie şi manifestările Centenarului la Braşov. Opera unionistă a generaţiei de la 1918 şi a înaintaşilor lor trebuie reconstituită istoriografic dar şi-n alte planuri – artistic, literar, cinematografic, mediatic, expoziţional etc., în variante cât mai fidele, mai educative şi formative pentru generaţiile de azi, apoi din aceste reconstituiri trebuie să extragem învăţămintele şi valorile naţionale utile prezentului şi viitorului şi, nu în ultimul rând, trebuie să proiectăm ziua de mâine şi de dincolo, de pe acest piedestal al operei strămoşilor, cu valorile ei, cu imperativele ei infailibile, cu garanţiile ei, cu continuităţile şi perenităţile noastre istorice de la care nu ne putem abate.

Reporter: Organizatoric, cum vedeţi demararea pregătirii şi derularea manifestărilor centenare?

Prof. dr. Ioan Vlad: Ca de fiecare dată în astfel de acţiuni majore, organele colective de decizie ale judeţului şi Primăriei Braşov trebuie să hotărască sărbătorirea Centenarului, să constituie un comitete de coordonare, format din factori responsabili din structurile care trebuie implicate, acest comitet să pregătească pentru dezbatere un proiect de program cu obiective, manifestări, acţiuni, termene, responsabilităţi, asigurare logistică şi financiară etc., care, după aprobare în consiliile judeţean, respectiv al Primăriei, să fie pus în aplicare.

Reporter: Care ar fi prima manifestare pe care aţi propune-o organizatorilor?

Prof. dr. Ioan Vlad: Cred că ar trebui început spectaculos cu reconstituirea, după o sută de ani, a intrării armatei române eliberatoare la Braşov, fapt care poate fi derulat chiar în ziua centenarului eliberării, de Sf. Maria, 15 august, care cade în aceeaşi zi a săptămânii, lunea, ca şi în 1916, zi liberă în vremurile noastre, deci potrivită pentru o amplă manifestaţie publică. Acel moment istoric, petrecut la două zile după intrarea României în zăzboi, Braşovul fiind primul şi cel mai mare oraş ardelenesc eliberat, după secole de aşteptare, este momentul cel mai emoţionant, cel mai plin de încărcătură istorică românească, trăit de braşoveni la cote maxime, deopotrivă militar şi civil, un fapt de război naţional, dar festiv, transformat spontan şi natural într-o mare manifestaţie de românism, o întâlnire istorică între fraţi. Scenariul de reconstituire ar trebui să cuprindă intrarea dinspre Dârste a armatei române, în 1916 a fost Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, care are urmaş astăzi, se pare, Regimentul de gardă, o coloană militară reprezentativă pentru armata română din 1916, dar şi cea de azi, cu uniforme de epocă, dar şi actuale, cu cavalerie, dar şi tehnică actuală; primirea festivă la intrarea în oraş, undeva în zona Centrul Civic – Cazarma Brigăzii V.M. (în 1916 strada Castanilor, care era la marginea oraşului), de către delegaţia primăriei. În 1916, dr. Gh. Baiulescu, primarul român abia instituit, l-a întâmpinat pe colonelul Mihail Darvari, comandantul regimentului, şi i-a cerut să protejeze oraşul. La primire ar trebui să fie prezenţi şi Junii braşoveni, care, apoi să însoţească trupele în coloană. Traseul de intrare să urmeze Bulevardul 15 Noiembrie, care după 1918 a fost numit Calea Victoriei, în cinstea armatei române eliberatoare, apoi Bulevardul Eroilor, str. Mureşenilor, fosta Vămii, unde s-a făcut, în 1916, emoţionanta primire cu flori, numită în epocă „ploaia de flori din str. Vămii”; primirea de către comunitatea românească a Braşovului la Biserica ortodoxă din Cetate şi la Casina română, găzduită în casele Bisericii de pe Şirul Grâului din Piaţa Sfatului, numită după 1918 Piaţa Libertăţii, numele pe care justificat ar trebui să-l poarte şi azi. De menţionat că formaţia Regimentului s-a dispus în Piaţă cu faţa la Biserica românilor şi la Casină, unde s-a înălţat primul drapel tricolor, şi nu întâmplător cu spatele la Casa Sfatului şi la Braşovul săsesc de până atunci; oprirea coloanei militare în piaţa centrală s-a făcut doar pentru a da onorul celor două instituţii româneşti; după care comandantul român este invitat în Schei, care „este oraşul românilor”. La trecerea pe lângă Gimnaziul „Şaguna” s-a arborat şi aici un tricolor românesc de către acelaşi militar român, braşovean de origine, voluntar în armata română. Ar urma primirea în Schei, în Piaţa Unirii, o primire oficială, de către autorităţi şi cu numeros public, cu depuneri de coroane la monument, cu pelerinaj la Biserica Sf. Nicolae, un Te Deum în Piaţă şi defilarea trupelor şi junilor. După masă şi seara ar putea continua cu un spectacol folcloric în aer liber, o retragere cu torţe şi un bal al ofiţerilor la Cercul militar. Cu o regie profesională ar putea ieşi un spectacol public grandios, o comemorare prin reconstituire istorică şi un debut al serbărilor de anvergură naţională, dătător de ton pentru ţara întreagă. Personal, m-aş strădui să termin şi să lansez atunci „Braşovul şi Marea Unire”. De menţionat că în 1916 intrarea armatei române în Braşov s-a petrecut în ziua de marţi 16/29 august 1916, dar eu propun ziua de 15 august 2016, pentru ca este zi de sărbătoare, zi liberă, Sfânta Maria, şi-i mai potrivită. Apoi Braşovul era faptic eliberat pe 15 august 1916, cu armata română la porţile lui, după trecerea munţilor şi înaintarea spre Braşov şi cu autorităţile austro-ungare deja plecate în retragere, ultimele patrule părăsind oraşul pe 15 august. Eliberarea oraşului de Sfânta Maria a fost consfinţită în epocă de faptul că Braşovul a fost denumit din acel moment „Sfânta Maria”.

Citiţi şi:

Perspectiva unei mari aniversări – Centenarul Marii Uniri la BRAȘOV (II)