Mihai Eminescu, 130 de ani de înveșnicire. Controverse legate de moartea sa

Acum 130 de ani, în zorii zilei de 15 iunie 1889, se stingea din viață, în casa de sănătate a dr. Șuțu din București, și trecea în eternitate, la doar 39 de ani, Mihai Eminescu, poetul, omul de cultură și ziaristul a cărui copleșitoare personalitate pune și acum în mișcare sensibilitatea vibrantă a spiritualității românești. Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul „Junimii”, editorul singurului volum antum al poetului, făcea o previziune care s-a adeverit: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, scria G. Călinescu în cartea dedicată vieții lui Eminescu.

La fel considera criticul şi istoricul literar P.P Panaitescu, rămas în istorie drept Perpessicius, cel care a strâns în tomuri uriașe opera lui Eminesuc: „O viaţă de om nu ajunge să suprindă totalitatea moştenirii literare a lui Eminescu, singura, de altminteri, de a lăsat, căci, după cum se ştie, coroanele mortuare i-­au fost procurate cu talerul” – foto 2, înmormântarea, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi (sursă: doxologia.ro).

Ucis prin malpraxis?

Şi totuşi, dacă se ştiu şi s-au scris atâtea despre Eminescu, despre viaţa şi, mai ales, opera sa, modul în care a murit poetul rămâne o enigmă, subiect de controverse. Pe lângă ipoteza asasinării sale prin otrăvire cu mercur chiar de către cei care ar fi trebuit să îl trateze sau a uciderii sale intenţionate de către un „coleg” de ospiciu, rezistă în istoria literară varianta morţii sale ca o consecinţă fatală a contractării sifilisului, cam singurul lucru pe care un absolvent de liceu îl reţine şi îl aruncă batjocoritor.

Ipoteza nebunului ucigaş, care l-a lovit pe Eminescu cu o scândură în cap în curtea sanatoriului apare într-un studiu semnat de eminescologul Emil Coşereanu. Cel care l-a lovit pe Eminescu s-ar fi numit Petre Poenaru şi ar fi fost director de şcoală în Craiova. Incidentul este relatat în presa de atunci, la aproape două săptămâno de la moartea lui Eminescu. Teoria erizipelului şi a endocarditei este un alt diagnostic care vine din partea medicului Vineş, care l-a avut şi el în grijă pe Eminescu la „Institutul Caritatea”. Acesta susţine că moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură tot cu lovitura dată de Petre Poenaru. Mai precis, acesta spune că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicaţii, pe fondul unei endocardite mai vechi.

Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat în amănunt fişele de observaţie, simptomele şi toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu precizează clar: Eminescu nu a avut sifilis. Totodată, profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din României, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice întrunite tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spune cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greşite cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind diagnosticat greşit şi fiindu-i administrat un tratament neadecvat, care i-a provocat un stop cardiorespirator şi în cele din urmă decesul. Pe scurt Eminescu a fost omorât prin intoxicare cu mercur de un grup de medici incompetenţi. Profesorul doctor Irinel Popescu sublinia de altfel că mercurul era deja interzis ca tratament al sifilisului în Europa de Vest în secolul al XIX-lea, tocmai din cauza efectelor sale adverse.

Cauza morţii poetului Mihai Eminescu este clară pentru medicii de astăzi, scrie Adevărul de Botoşani, care arată şi că poetul a ajuns în sanatoriile unde a şi fost diagnosticat greşit din cauza unor tulburări psihice. Este vorba de tulburarea bipolară sau stări alternante de manie şi depresie, apărute pentru prima dată în 1883.
„Eminescu a trăit la o intensitate peste conştiinţa înţelegerii noastre de astăzi şi de atunci încât un moment dat revolta faţă de ceea ce se întâmpla în jurul lui, în societate, şi-a spus cuvântul în mintea şi în sufletul lui. El a luptat cu morile de vânt şi cu troglodiţii. Şi pe deasupra erau şi dezamăgirile, era şi munca cumplită de la ziarul „Timpul”. Păi ţinea aproape de unul singur un ziar în spate”, spune eminescologul Emi Coşereanu. Neuropatologul spune că, şi din punct de vedere medical, munca susţinută, dar şi dezamăgirile din viaţa de zi cu zi, ca şi greutăţile materiale l-au îmbolnăvit. „Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, mai preciza Vuia.

Să nu uităm să-l recitim!

Dincolo de toate acestea. și la nivel academic, în ultimii ani, au ieşit în prim-­plan eforturile de micşorare şi de negare, chiar de denigrare a lui Eminescu, a operei sale. „Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce-a făcut. Fie că-l lăudăm, fie că-l batjocorim, nu are nici o importanţă. Are numai pentru noi, pentru că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm”, a punctat renumitul eminescolog Dumitru Vatamaniuc.
Decantând ­cultul construit pe sintagme de manual, în care osanalele, metaforele tocite prin uz, se înghesuie, sufocând imaginea vie a poetului, cât şi virulenta contestare, chiar denigrare a figurii eminesciene, rezultă limpede o realitate incontestabilă: Eminescu nu poate fi ignorat. Iar singurul gest pe care îl putem face cu onestitate este să-l (re)citim. Nu o spunem (doar) noi. Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea: „Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.