Lustruiţi ghetuţele! Mici şi mari, cuminţi sau nu, la noapte vine Moş Nicolae

Copiii de… toate vârstele aşteaptă în această noapte pe Moş Nicolae, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi, care le aduce în cizmuliţele şi ghetuţele curăţate cu grijă un mic dar, mai mult simbolic, dulciuri sau fructe, dar şi crenguţe argintii, simbol al băţului pedepsitor. În fapt, Sfântul Mare Ierarh Nicolae, sfântul blând, cunoscut drept Moş Nicolae, şi sărbătorit în 6 decembrie, este adevăratul Moş Crăciun, cel din tradiţia Bisericii. Santa Claus din lumea anglofonă a apărut chiar prin deformarea cuvântului „Sinterklaas”/Saint Nicholas – Sfântul Nicolae. Sfântul Nicolae este unul din cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii, datorită multelor minuni săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, fiind supranumit „Făcătorul de Minuni”, păstrând şi rolul de Moş pentru copii. O legendă despre darurile făcute noaptea de Sfântul Nicolae explică şi sosirea lui Moş Crăciun prin horn.

Palma dată ereticului Arie şi băţul lui Moş Neculai

Nuieluşa sau băţul Sf. Nicolae este o interpretare şi preluare a unui fapt din istoria bisericească. Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, s-a născut în localitatea Patara (Patras) din Asia Mică, în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea. Provenind dintr-o familie de creştini, Sf. Nicolae s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, în vremuri grele de prigoană împotriva creştinilor, poruncite de împăratul roman Diocleţian. Respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. Protejat de unchiul său, episcopul Nicolae de Patras, viitorul ierarh primeşte o educaţie aleasă şi îmbracă de foarte tânăr haina monahală, devenind preot. După moartea părinţilor săi, îşi împarte averea săracilor şi întemeiază mănăstirea Sionului şi apoi pleacă la Ierusalim. Reîntors în oraşul natal, este ales episcop. Întemniţat şi maltratat, Sf. Nicolae reuşeşte să menţină prin exemplul personal, printr-­o bunătate şi omenie rară, tăria în credinţa creştină. Când împăratul Constantin cel Mare emite Edictul de la Milan (313), punând capăt  prigoanei împotriva celor care îl mărturisesc pe Hristos, Sf. Nicolae este eliberat din închisoare. El a făcut parte dintre cei 318 părinţi episcopi care, la Sinodul Ecumenic de la Niceea în anul 325, au combătut erezia lui Arie (ce nega esenţa divină a Mântuitorului, afirmând că este doar un om cu puteri supranaturale). Sfântul era îngrijorat de o posibilă ruptură care putea avea loc în Biserică. Se spune că, în focul disputei, Sf. Nicolae, altfel de o blândeţe ieşită din comun, l­-ar fi pălmuit pe eretic, amintirea gestului său pedepsitor dăinuind în conştiinţa populară prin „băţul lui Moş Neculai”, de care aminteşte şi Creangă în nemuritoarele sale „Amintiri din copilărie”. Astfel, potrivit tradiţiei, de la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, pe 6 decembrie, cei neascultători să fie loviţi cu joardă în semn de avertisment.
Sfântul Nicolae a ştiut, însă, că după mustrare se cere mângâiere. Astfel, a făcut multe daruri săracilor, i-a liniştit pe cei întristaţi şi a vindecat, cu putere de la Dumnezeu, pe bolnavi. Tradiţia spune că nuieluşa cu care este lovit neascultătorul trebuie să fie de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului (Crăciun), înseamnă că sfântul „a mijlocit” iertarea celui care a fost lovit.

Păzeşte Soarele şi stă la masă cu Dumnezeu

Moş Nicolae are, în tradiţia populară românească, atribuţii deosebite: păzeşte Soarele, aduce daruri, neaua, dar şi „băţul”. Acestuia îi sunt dedicate numeroase legende, colinde şi obiceiuri. Cunoscut în Transilvania sub numele de Sânnicoară, Sf. Nicolae este cel mai popular sfânt moş din Ardeal, a cărui sărbătoare este însoţită de un adevărat folclor  românesc, de la darurile de Moş Neculai, „băţul şi nuieluşa lui Moş Neculai” până la legende şi obiceiuri specifice fiecărui sat. De asemenea, îi sunt dedicate multe colinde, în care se vorbeşte de minunile săvârşite de acesta. Etnograful Ion Ghinoiu consideră că faptul că între Sântandrei şi Sânnicoară sunt doar şase zile face ca între cele două sărbători sezoniere importante să circule motive şi practici magice. Totuşi, Sântandrei este plasat într­-un timp sumbru, învăluit în spiritele malefice care deveneau extrem de agresive în Noaptea Strigoilor, însă, în fiecare an, puterea acestor forţe potrivite scade după miezul nopţii şi lumea ce părea să meargă spre prăbuşire este salvată de Sânnicoară „personaj de legendă, imaginat ca un moş cu barba albă, călare pe cal, a cărui atribuţie importantă era vegherea porţii cerului dinspre apus, pe unde încearcă soarele să se strecoare în ţinuturile de miazănoapte”. O legendă, reprodusă de George Coşbuc, spune că Dumnezeu a pus Soarele să lumineze Pământul, dar acesta, îngrozit de răutăţile pe care le­-a văzut, voia să fugă, motiv pentru care Dumnezeu l­-a pus pe Sânnicoară paznic la hotarul de la miazănoapte. Credinţele populare româneşti vorbesc despre faptul că Sânnicoară ar fi cel de­-al doilea sfânt făcut de Dumnezeu şi poate fi văzut stând alături de acesta şi de Sf. Vasile la masă, în nopţile de sărbători, când se deschid cerurile, „în lumina mare, când cerurile se deschid de trei ori”.

Biruitor şi protector

Etimologii spun că Nicoară vine de la un vechi nume propriu grecesc, Nikolaos, folosit în Grecia antică, ce se încadrează într­-o bogată familie de compuse al căror prim element este „nik-” (de la verbul „nikao” „a învinge”, substantivul „nike), semnificaţia acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele şi frecvenţa lui. Tradiţiile populare româneşti par a nu fi străine de semnificaţiile străvechi al numelui grecesc. Sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurează victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae, se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiul în găoace”, spune o zicală musceleană. Aceleaşi simboluri se regăsesc şi în legenda ardeleană despre Sântoader şi Sânnicoară, ca apărători ai soarelui. Tot lui Sân­nicoară îi revine sarcina să aşeze omătul. Legendele şi tradiţiile dedicate lui Sânnicoară vorbesc despre puterea lui neobişnuită, invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat ca stăpân al apelor, marinarilor, de grija purtată sufletelor, de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat. De aici, de la legenda potrivit căreia Sf. Nicolae a lăsat noaptea la uşa sau fereastra casei (ori chiar în ciorapii sau ghetele puse la uscat lângă sobă) unde locuiau trei fete sărace, trei pungi cu aur, pentru ca acestea să se mărite după cuviinţă şi să nu ajungă să fie măritate cu străini înstăriţi,­ s­-a ajuns la obiceiul de a face daruri, pe ascuns, în noaptea de Ajun a zilei în care Sf. Nicolae este sărbătorit.