În Noaptea de Sânziene se deschid cerurile

Sărbătoarea Sânzienelor își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui pentru că aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci înlănțuite într-o horă care se învârtește amețitor. Legendele românești spun că Sânzienele sunt niște fecioare foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă și dau puteri deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor, se crede că în Noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă și împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu Ielele sau cu Rusaliile (considerate a fi Zânele Rele). Se spune că Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată sau au făcut alt rău îi așteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

De la Sancta Diana, cucul amuțește

Peste mitul originar al fecioarelor frumoase care umblă noaptea pe câmpii și iau mirosul și puterea florilor s-a suprapus mitul Dianei romane (Sancta Diana = Sânziana), apoi cel creștin al Nașterii Sf. Ioan Botezătorul. Totuși, Mircea Eliade crede că Sânzienele sunt mai degrabă zâne benefice, dintre ele desprinzându-se un personaj feminin cu valoare de arhetip: Ioana (apoi Ileana) Sânziana, Simziana, devenită ulterior Cosânzeana. Sărbătoarea are loc la “înjumătățirea anului”, când cucul (care a început să cânte în 25 martie, la Bunavestire) amuțește, iar soarele este în plinătatea forțelor.

Florile de sânziene

Această floare de sânziană este cea cunoscută și sub denumirea de „iarba Sfântului Ion” iar în unele locuri sub denumirea de „iarba ce alungă diavolii și duhurile necurate”. Sânzienele sunt plante cu flori galben-aurii și plăcut mirositoare. Ele sunt cele mai îndrăgite flori, ocupând un loc aparte în obiceiurile populare românești. Cresc prin livezi, pășuni, margini de pădure și poienițe. Florile de sânziene erau folosite în numeroase practici de divinație, de prospectare magică a viitorului mai apropiat sau mai îndepărtat. Florile de Sânziene se purtau de către fete în păr, în buzunare, în sân, se încingeau peste mijloc și se puneau neîmpletite sub pernă pentru a visa peste noapte ursitul. Și tinerele neveste le purtau pentru a fi mai atrăgătoare și drăgăstoase.
Însoțite de muzică și chiuiturile băieților, fetele adună florile de Sânziene în buchete și le împletesc în formă de coroniță (cununiță colac) sau de cruce. Acestea sunt aruncate pe casă sau în oborul vitelor. Dacă cununa este a unei fete și de cunună se anină mai întâi de coarnele unei vite tinere, ursitul va fi tânăr. (Tudor Pamfile). La aruncarea pe casă participă toată suflarea pentru a-și afla norocul în viitor. Fiecare își aruncă cununa sa, iar reprezentanții pe cele ale absenților. Dacă cununa se oprește pe acoperiș, este semn că acel a cui este sau pentru care s-a menit va avea bucurii, îi va merge bine; dacă dimpotrivă va cădea, este semn vădit pentru acela că îi va merge rău și poate chiar va muri. (Tudor Pamfile). În unele sate, era obiceiul ca pe drumul de întoarcere în sat, fetele să privească prin cunună, iar în funcție de însușirile persoanei văzute, să afle calitățile viitorului soț.
De asemenea, coronițele și buchetele sunt așezate pe porți, uși, ferestre, preșuri, pe stupi sau chiar în straturile de legume, în credința că ele vor ocroti casa și gospodăria de puterea forțelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate și belșug oamenilor, animalelor și semănăturilor.

Scăldatul tainic nocturn

Noaptea de Sânziene este considerată una magică, în care toate minunile sunt posibile, forțele benefice, dar și cele malefice se spune că ajung în această noapte la apogeu. Iată și alte câteva dintre datinile, obiceiurile și superstițiile  legate de ziua de Sânziene, care încă se mai practică în diferite zone din țară. Se spune că pentru ca doi tineri să fie legați prin dragoste pentru toată viața, se spune că trebuie să se scalde în mare împreună, în noaptea de Sânziene. Fetele care vor să afle numele viitorului soț, în noapte de Sânziene trebuie să facă următoarele: să ia un vas cu gura largă, să-l umple cu apă proaspătă și să picure în el 23 de picături de ceară de la o lumânare roșie. Pe marginea apei ceara se va aduna, iar fetele trebuie să urmărească să vadă ce inițiale formează acestea, iar prima ințială formată va fi inițiala viitorului lor soț. În noaptea de Sânziene, dacă fetele nemăritate își pun flori de sânziene sub pernă se zice că își vor visa ursitul. În Noaptea de Sânziene (23/24 iunie), fetele practicau înrouratul sau scăldatul ritual, sperând că astfel vor deveni frumoase și curate ca apa neîncepută, în locuri tăinuite, înainte de răsăritul Soarelui, dar și pentru a scăpa de boli, ori nevestele pentru deveni fertile. În unele zone, fetele își lasă coronițele din Sânziene, peste noapte, în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața găsesc coronițele pline de rouă, e semn sigur de măritiș. De asemenea, pentru a fi plăcute feciorilor, fetele trebuie să se spele pe cap cu fiertură de iarbă mare.

Făcliile de Sânziene

Seara, în ajun de Sânziene, fetele care voiau să se mărite se întâlneau cu flăcăii care doreau să se însoare. Băieții făceau ruguri, aprindeau făclii și le învârteau în sensul mișcării Soarelui, strigând: „Du-te, Soare, vină, Lună/Sânzienele îmbună / Să le crească floarea floare, / Galbenă mirositoare, /Fetele o să se adune, / Să le prindă în cunune, / Să le pună la portițe, /Floare pentru cununie, / Babele să le rostească/ Până-n toamnă să nuntească!”. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbăteau tot satul, cu flori de Sânziene la pălărie, arătând fetelor că au văzut cununile de flori pe hornuri. Ei cântau, chiuiau și strigau: „Du-te, Lună, vină Soare, / Că tragem la sărbătoare, /Cununile neursite / Zac sub hornuri azvârlite!”.
Umblatul cu făclia are și rol apotropaic în tradiția maramureșeană. Făcliile se aprind pe dealuri, se rotesc tot în sensul mișcării Soarelui, în strigătele: „Făclia, măăă!”.

Obiceiuri diferite

Sărbătoarea de Sânziene este o sărbătoare a satului tradițional românesc cu diverse obiceiuri în funcție de zona etnografică. În Bucovina sărbătoarea este dedicată Sfântului Ioan cel Nou (Sfântul Ioan de Vară), ale cărui moaște se află la Suceava. În Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș importanța zilei este dată de relația cu Sânzienele, zânele bune care dau noroc pentru holde și sănătate. În Muntenia, sărbătoarea se numește Drăgaica, unde există obiceiul că mai multe fete să se facî Drăgaici. Cea mai frumoasă dintre ele se îmbracă în mireasă și capătă puteri nelimitate: dă roade holdelor și le apară de furtuni și grindină, dă miros florilor, dă sănătate bolnavilor, ursește fetele de măritat, dar apoi, trei ani se spune că nu se va putea căsători, căci de trei ani are nevoie ca să se lepede de puterile pe care le-a primit în calitate de Drăgaică.

Citiți și:

Toate bisericile apostolice sărbătoresc astăzi Nașterea Sf. Ioan Botezătorul

BRAŞOV. Noaptea de Sânziene la Şirnea