DE IGNAT. Astăzi nu se lucrează nimic în afară de tăierea porcului

Alaiul sărbătorilor de iarnă, care se întinde pe parcursul a trei săptămâni, dar a fost anticipat de Sf. Nicolae- 6 decembrie, își accelerează ritmul din 20 decembrie cu Sărbătoarea Ignatului. În religia creștin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforu, urmaș al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei și ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Acesta a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos și a fost aruncat leilor, care l-au devorat.

Ziua de 20 decembrie este cunoscută și sub numele „Ignatul porcilor”, dar și Înătoarea, când mulţi români, mai ales din mediul rural, conform unei vechi tradiţii, sacrifică porcul pentru masa de Crăciun și celelalte sărbători care urmează până la Sfântul Ion. Sacrificarea porcului de Crăciun este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină, un obicei precreștin de sacrificare, ritual care se face la sfârșitul unui an pentru bunăstarea celui care urmează. Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului, o divinitate solară, care moare și renaște, împreună cu timpul, la solstițiul de iarnă. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se încheie, o nouă viaţă se naște, aceea a noului an. În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci.

După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieţii.

Există un anumit ritual de sacrificare

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp și spaţiu. Sacrificarea nu poate fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu poate depăși apusul soarelui. Trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuţile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfinţită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Se crede că în noaptea din ajunul Ignatului porcul își visează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii. Din bătrâni se spune că, înainte de tăiere, porcul amuțește ore în șir, ca și cum ar simți că i se apropie sfârșitul. Aceasta este perioada denumită de gospodari „tăcerea porcului”. În unele părți ale țării, porcul se… anesteziază cu „juma’ de kil de țuică” pentru ca, în acest fel, să nu mai simtă nimic. Porcul care nu a fost tăiat de Ignat nu se va mai îngrășa. Pentru a decurge „ca la carte”, sacrificiul porcului trebuie făcut numai de persoane specializate și care nu scrâșnesc din dinți, pentru că astfel, „carnea va fierbe bine”.
Există credința că cei miloși și buni la suflet nu trebuie să asiste la tăierea porcului, fiindcă astfel, porcul murea cu greutate, iar carnea nu mai e bună; se spunea chiar că cei care văitau porcul îl supărau pe Dumnezeu.
Tradiția spune că în ziua de Ignat nu se lucrează altceva decât tăiatul porcului, iar bătrânii cred că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Dacă, totuși, n-ai porc, tai măcar o găină, pentru că trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat. Atunci când vine momentul tăierii porcului, toată familia se adună de prin toate colțurile țării și toți prietenii se strâng laolaltă pentru a ajuta sau asista la tradiționalul obicei. Spațiul trebuie curățat bine și este demarcat ( „însemnăm locul printr-o linie”), practică ce amintește ritualul de pregătire a actelor sacrificiale la romani prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodată, sunt respectate gesturi și formule rituale pentru „consacrarea” victimei: animalul este stropit cu apă sfințită, este așezat cu capul spre răsărit, pe fruntea lui sau pe ceafă este trasată cu cuțitul o cruce pe care se presară sare, capul de porc este „tras cu râtul înapoi”, în casă sunt rostite formule rituale („Doamne ajută!”, „Să-l mâncăm cu sănătate!”).
Se obișnuiește ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc și să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia bășica porcului și se pun grăunţe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face bășica, atâta veselie și bucurie va fi în casă. Ion Creangă povestește în „Amintiri din copilărie” despre acest moment: „La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca…”

Datini și superstiții

Când se taie porcul, e bine să se dea de pomană o strachină plină cu faină și o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească porcii rămași. Ca să nu se strice sămânța porcului din gospodărie, adică pentru a asigura porcul din anul următor, gospodinele înmoaie în sânge un smoc de păr din coada animalului și îl pun la păstrare. Altă superstiție din Ardeal spune că pe fruntea copiilor se face semnul crucii cu sângele animalului, ca să fie sănătoși în anul ce va veni. Pe vremuri, după ce porcul era sacrificat, se așeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiția spune că „numai așa nu se va strica deloc carnea”. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care este pârlit animalul. Când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii, ca să-i scape de sperieturi. De obicei, coada, urechile și beșica erau date copiilor, pe gospodari interesându-i în special splina, aceasta indicându-le, în funcție de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănânce din această splină. Găsirea de sânge închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpân, acest lucru însemnând noroc la bani. Se mai spune că, atunci când tai porcul, trebuie să zici „Ignat, Ignat/Porc umflat”.

Pedepsiţi de Înătoarea

Între Ignat și Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite „cârpele Domnului Hristos”, cu miere și nuci, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naște prunci întregi la trup și minte  Pedepsele aplicate celor consideraţi vinovaţi de nerespectarea interdicţiilor — căzături, opărit, dureri ale membrelor inferioare — erau atribuite unei divinităţi răzbunătoare, ce patrona sărbătoarea: Inătoarea. Se spunea ca Inătoarea era o femeie bătrână, urâtă, lacomă și cu apucături de căpcăun, „mânca lumea”. În același timp, în poveștile ce circulau în satul din sudul Moldovei, la începutul secolului al XX-lea, ea apărea ca o fiinţă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Cei care erau obligați să muncească de Ignat o puteau face numai după ce vedeau sânge; altfel, femeile urmau a… grohăi ca porcii sau le erau distruse rufele puse la uscat pe garduri de aceiași porci.