De Crăciun sărbătorim de fapt Nașterea Mântuitorului

A doua zi de Crăciun este închinată Maicii Domnului

Pentru că simbolul religios al Sfântului Nicolae, sfântul bun, darnic, milostiv (Moş Crăciun) a fost transformat într-un semn al consumismului si al materialismului, făcând pierdută astfel autenticitatea darului din seara de ajun, ne simţim datori să aducem aminte că Crăciunul este denumirea tradiţională a sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos, celebrată în calendarul creştin la 25 decembrie, cea mai veche sărbătoare şi cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească a vieţii Mântuitorului. Stabilirea datei Naşterii Mântuitorului şi a zilei sărbătoririi acestui eveniment au în creştinism o îndelungată istorie. Biserica Creştină a stabilit această dată ca să contracareze toate sărbătorile păgâne, dedicate solstiţiului de iarnă, de tipul lui Sol Invictus la persani, ce a pătruns şi în lumea antică a Europei, a Saturnaliilor romane etc.

În 25 decembrie din secolul al IV-lea

Pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini îşi împodobeau casa de Saturnalii. Biserica timpurie nu a sărbătorit de fapt naşterea lui Hristos în decembrie până la Telesphorus, care a fost al doilea episcop al Romei de la AD 125 la 136, şi a declarat că serviciul bisericesc ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători „Naşterea Domnului şi Mântuitorului”.
Oricum însă, cum nimeni nu era sigur cu adevărat când s-a născut Hristos, Naşterea era ţinută deseori în septembrie. De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au celebrat Naşterea lui Hristos în diverse date. În 320, Papa Julius I a menţionat 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos. În anul 325, Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca o sărbătoare fixă care se sărbătorea în data de 25 decembrie. A mai fixat şi Duminica în a 7-a zi din săptămână ca zi de sărbătoare, precum şi sărbătoarea mobilă (Paştele). În anul 354, Episcopul Romei, Liberius, a ordonat în mod oficial credincioşilor săi să celebreze naşterea lui Iisus pe 25 decembrie.

În Răsărit, până la sfârşitul veacului al IV­-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică 6 ianuarie, prin argumentul biblic conform căruia Mântuitorul S-a botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, obicei pe care l­-a păstrat numai Biserica Armeană şi astăzi. S-au păstrat numeroase mărturii cu privire la felul în care primii creştini au sărbătorit Naşterea Domnului. În ziua de Ajun se făcea slujbă pentru botezul catehumenilor, se citeau „Ceasurile mari”, se „umbla” cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Ziua sărbătorii era zi de repaus chiar şi pentru servitori şi sclavi.

În ritualul sărbătorilor de Crăciun se recunosc cu uşurinţă reminescenţe folclorice de ordin mitologic, dovedind o sinteză a tuturor solemnităţilor, costumelor, superstiţiilor şi ritualurilor din cultul păgân al sărbătorilor de iarnă consacrate cultului soarelui (zeul Mithra) şi totodată cultului morţilor. La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătoririi Crăciunului a concurat desigur şi faptul că mai toate popoarele din antichitatea aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie). Între acestea cea mai cunoscută este cultul lui Mithrea, zeul soarelui, ziua de 22 decembrie fiind introdusă oficial de împăratul Aurelian în anul 274 ca zi de naştere a zeului Soare „Învingător în contra frigului şi întunericului”. Opinia istoricilor este că ziua de naştere a zeului Mithra a fost înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului, care fusese numit de proroci „Soarele dreptăţii” (Maleahi) „Răsăritul cel de sus” (Zaharia, Luca), „Lumina lumii”, „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Simion).

Oficializat târziu

Crăciunul nu şi-a căpătat recunoaşterea oficială printre creştini decât relativ recent. În unele zone protestante, sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă. În Anglia, Oliver Cromwell a interzis sărbătorile Crăciunului între 1649 şi 1660 prin aşa-numitele Legi Albastre, prin care considera Crăciunul ca o zi solemnă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice fugind în coloniile din toată lumea, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. Crăciunul nu a fost o sărbătoare legală până în secolul al XIX-lea. Popularitatea Crăciunului a fost impulsionată în 1820 de cartea lui Washington Irving „Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall”. În 1834, Regina Angliei, Victoria, şi-a adus soţul german, Prinţul Albert, la Castel, introducând în imperiu tradiţia bradului de Crăciun şi a colindelor. Cu o săptămână înainte de Crăciun, în 1834, Charles Dickens a publicat „O Colindă de Crăciun”. Era deja atât de popular încât guvernele nu mai puteau ignora importanţa sărbătoririi Crăciunului. În 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Crăciunul sărbătoare legală. În 1837, cartea lui T.H. Hervey „Cartea Crăciunului” a devenit de asemenea un bestseller. În 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, patronul sfânt al copiilor, pentru a-l crea pe Moş Crăciun (Santa Claus din lumea anglofonă a apărut chiar prin deformarea cuvântului „Sinterklaas” – Sfântul Nicolae). În 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american ce declara Crăciunul sărbătoare legală. An de an, ţări din lumea întreagă începeau să recunoască Crăciunul ca zi în care se aniversează Naşterea lui Iisus.

Etimologie controversată

Pe cât de specific poporului român, acest termen este pe atât de disputat de specialiştii care încearcă să-­i găsească o explicaţie lingvistică şi logică. S-­a afirmat că există o identitate între expresia dacică „Craecio” şi „Solstiţiul de iarnă”, ziua cea mai scurtă şi noaptea cea mai lungă a anului, dată la care a avut loc naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Mulţi cercetători străini, între care şi V. Miclosch (Viena 1861) atribuie origine slavă, pe motivul că acest termen se regăseşte şi la slavi, dar se constată că răspândirea acestui cuvânt în fara graniţelor etnice româneşti este dovedită numai la slavii din imediata vecinătate a românilor, la bulgari (cu sensul românesc Kraciun) la ucrainienii carpatici (Kerecjuni) la cehi (Kracun) şi la cehi şi la slavi tot Kracun. Este demn de reţinut că la popoarele slave nu există un singur termen pentru această sărbătoare, ci fiecare popor slav are o altă denumire.
Pledând pentru originea latină a termenului, „Lexiconul” românesc de la 1825 al Şcolii Ardelene derivă termenul de la „carnationem” (mâncare de carne), în timp ce marele filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu, în „Magnum Etimologicum Romanie” îi atribuie provenienţa de la latinescul „crestinum” (ziua de mâine).
În aceeaşi manieră, cercetătorul german Hugo Schuchardt îl derivă de la „Christi Jeiunium” (postul lui Hristos). Mult mai aproape de adevăr, Vasile Pârvan şi apoi Pericle Papahaghi şi Th. Capidan găsesc ca eponem etimologic cuvântul „Calationem”, în traducere, „chemare, convocare, întrunire”. Asemănător, Aron şi Ovid Densuşianu, în mai multe studii identifică Crăciunul cu latinescul „creationem”, în traducere: „zidire, creaţie”. Îmbinând parcă aceste aprecieri, academicianul Al. Rosetti (1945) este de părere că forma „Crăciun” nu vine  la noi direct din termenul latin, „creationem”, ci prin intermediul formei slave meridionale Kraciun (ca şi colinda, Rusalii, Traian). Drept urmare Dicţionarul Academiei (1958) se pronunţă pentru derivarea termenului din „dies Creationis” sau „Dies Calationis”.

Legenda bătrânului ursuz şi hapsân

În popor s-a păstrat legenda lui Moş Crăciun, bătrânul hapsân, ursuz şi deosebit de răutăcios, soţ al Crăciunesei, care, deşi avea un palat impozant, nu acceptă să găzduiască pe nici un străin venit la Betleem pentru a se înscrie, din porunca lui Cezar Augustus pe listele de recensământ.
Peste voia sa, Crăciuneasa, o femeie evlavioasă şi deosevit de bună, găzduieşte pe Maica Domnului în ieslea grajdului şi o moşeşte la naşterea Fiului. De fapt, de la îndeletnicirea soţiei sale, de moaşă, i se trage numele de „moş”. Aflând Crăciun toate cele întâmplate, îi taie mâinile Crăciunesei, dar prin minune cerească Maica Domnului o vindecă. Miracolul dumnezeiesc îl converteşte pe Crăciun la creştinism. de bucurie că soţia sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile. După joc, Împarte Fecioarei Maria daruri (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi copil. De aici rezultă transfigurarea lui Moş Crăciun într­-un sfânt care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care de suprapune cu amintirea darurilor pe care le aduc magii cei trei de la Răsărit.
Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii mâinilor stăpânei Crăciuneasa s-au transformat în colinde, care glorifică în mitologia creştină Naşterea lui Iisus.

Acestea au fost faptele. Tradiţia a brodat pe marginea acestor date minunate poveşti care circulă şi astăzi în toată lumea creştină. Colindele cântă naşterea, închinarea magilor, fuga în Egipt, prigoana lui Irod; Iisus născut într-o peşteră sau iesle peste care boii răsuflau făcându-i căldură.
Seara Crăciunului (Seara de Ajun) deschide şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în Ajunul Bobotezei. La mijloc cădea Anul Nou. Conform unui scenariu mitic universal, toate acţiunile rituale din această perioadă de reînnoire a timpului aveau la bază ideea coborârii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice. Cele douăsprezece zile constituiau o perioadă periculoasă, deoarece se desfiinţează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo.