Astăzi, în Vinerea Luminată, se sărbătorește Izvorul Tămăduirii

În această zi, în toate bisericile şi mănăstirile se face „agheasma mică”, sfinţirea apei, ca la Bobotează, dar după rânduiala Săptămânii Luminate. Sărbătoarea reprezintă cel de-al doilea hram al Mânăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus.

Izvorul Tămăduirii este un mare praznic, închinat Maicii Domnului, ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin, care face referire la o vindecare miraculoasă a unui orb. Legenda spune că înainte de a urca pe tron, împăratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit să treacă printr-o pădure şi a întâlnit un orb bătrân, care îşi căuta drumul. Acest bătrân orb, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că în pădurile imperiale se află izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice, despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Milos din fire, Leon l-a luat de mână pe orb ca să-l conducă, însă acestuia îi era mai mult sete. În căutarea sa a auzit un glas care i-a indicat locul unde va găsi apă pentru a potoli setea orbului şi pentru a-i unge ochii lipsiţi de vedere. Ajunşi acolo, i-a dat orbului să bea, iar apoi i-a spălat şi ochii – după porunca Născătoarei de Dumnezeu – căci ea vorbise. Orbul şi-a recăpătat vederea. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi, slăvind-o pe Maica Domnului. Bătrânul înţelept i-a prezis lui Leon că va ajunge în curând împărat.

Izvorul de la Constantinopol (Istanbul), nesecat de 1.400 de ani

Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Minunile n-au încetat să se petreacă. Împăratul Iustinian, al Bizanţului, s-a vindecat şi el de suferinţă, la acel izvor, fapt pentru care a ridicat, în secolul al VI-lea, o biserică impunătoare pe locul celei vechi, care va fi refăcută şi înzestrată cu odoare de preţ de către succesorii săi. Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După primul război mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvântat izvor, a reamenajat zona, transformând-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrându-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.

Hram la Sâmbăta de Sus

Sărbătoarea închinată Izvorului Tămăduirii a fost aşezată în Săptămâna Luminată pentru ca suferinţele trupeşti ale creştinilor să nu le întunece acestora bucuria Învierii Domnului. De aceea, la Sfânta Liturghie oficiată în biserici în această zi se face o nouă sfinţire a apei, din care gustă şi cu care se stropesc mai întâi oamenii pentru tămăduirea bolilor trupeşti, dar şi a celor sufleteşti (păcatelor). Spre deosebire de Botezul Domnului sau Bobotează, astăzi se face aşa-numita „sfinţire mică” a apei sau „agheasma mică”, ierurgie care se săvârşeşte şi la alte sărbători sau cu alte prilejuri: la botezul copiilor, la sfeştaniile caselor şi ale diferitelor obiecte. La Izvorul Tămăduirii, sfinţirea apei se face, totuşi după o rânduială deosebită decât la celelalte, la această slujbă predominând cântările din slujba Învierii. Alături de alte lăcaşuri ortodoxe, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus are ca al doilea hram, după cel al Adormirii Maicii Domnului, pe cel al Izvorului Tămăduirii, prilej de sfinţire a fântânii din incinta mănăstirii, în jurul căreia se adună de fiecare dată mii de credincioşi.

Agheasma mică, pentru vindecare

În această zi, în lăcaşurile de cult, după Sf. Liturghie, se face sfinţirea agheasmei mici. În unele locuri există credinţa că cei care beau această sunt protejaţi de boli şi duhuri rele pentru un an şi se înzdrăvenesc. De asemenea, uneori se mai păstrează obiceiul preoţilor de a merge în această zi la izvoarele de apă pentru a le sfinţi şi, a le proteja de secare sau de adăpostirea duhurilor rele în preajma lor. În unele zone preoții merg şi fac stropirea caselor enoriaşilor cu agheasmă mică.

De Izvorul Tămăduirii este bine să ne spălăm cu rouă şi să bem Agheasmă, pentru a ne feri de boli sau chiar pentru a ne vindeca. Conform altor tradiţii din bătrâni, de Izvorul Tămăduirii sunt sfinţite toate apele, aşa că oricine bea din ele sau le foloseşte pentru a se spăla (în acele zone de pe trup „vătămate de boleşniţă”) se poate bucura de o înzdrăvenire grabnică. Bolnavilor li se recomandă ca în această sfânta zi să se îmbăieze sau să se spele cu rouă de dimineaţă. Tot acum se dădea cep tuturor apelor, astfel încât să îşi astâmpere setea toţi oamenii care nu avut parte de apă nici pe pământ, nici în viaţa de pe celălalt tărâm. Tocmai de aceea, pe timpuri, în această zi se căutau izvoare şi curăţau fântânile, existând credinţa că în acest mod apa va rămâne îmbelşugată în fântâni tot restul anului.

În această zi nu se spală și nu se fac treburi gospodărești, nu se calcă rufe și nu se coase. În unele sate gospodarii stropesc animalele cu apă sfințită pentru ca acestea să fie sănătoase pe tot parcursul anului. În alte zone sunt stropite viile și ogoarele, pentru ca acestea să dea rod bun.

În tradiţia populară, ziua Izvorului Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică din an, deoarece apele sunt zbuciumate şi zgomotoase, fiind mai uşor de găsit.

Tinerii făceau „legământul juvenil”

De Izvorul Tămăduirii, în unele zone ale ţării, tinerii, adolescenţii mai ales, fac „legământul juvenil”. Acest legământ se făcea, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care făceau jurământul respectiv: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale şi dansul.

Persoanele legate, veri, varute, surate, fraţi de cruce etc., se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copii şi apoi oameni maturi îşi spuneau până la moarte surata, vere, fârtate, verişoara şi se comportau unul faţă de altul că adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fărtatului, se ajutau şi se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.

Izvorul Tămăduirii în iconografie

În icoana sărbătorii Izvorul Tămăduirii, Maica Domnului şi Hristos se află într-un bazin asemănător cu o cristelniţă, vasul în care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentată cu mâinile înălţate, semn al rugăciunii, iar Mântuitorul binecuvântând cu ambele mâini, ca răspuns al rugăciunilor maicii Sale. Din bazin izvorăşte apa care are darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti.
Aceasta icoană exprimă ideea că Fecioara L-a născut pe Hristos, Care este Dătătorul apei vii a Duhului. De altfel, însuşi Hristos i-a spus femeii samarinence: „De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce zice ţie: «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat ţie apă vie”.