AJUNUL ANULUI NOU. „Mascaţii” au rolul de-a alunga răul din anul ce se încheie

La cumpăna dintre ani, în satele românești apar „mascații” și jocurile cu măști. Obiceiul este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie care în gândirea populară reprezintă data renașterii ordinii cosmice. Divinitățile, care mor la finalul anului, renasc prin substitutele lor zoomorfe: capra, cerbul, ursul, care sunt purtate triumfal în adevărate alaiuri carnavalești.

În săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se pregătesc pentru „urat”. Pe înserat, în ajunul anului sunt așteptați să apară „Ursul”, „Capra”, „Bunghierii”, „Căiuții”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascații” etc. Concretizarea unor mituri legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociații rituale dintre animale și cultul cvasiuniversal al soarelui. Recuzita, măștile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măștile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginația și umorul săteanului român. Meșterii s-au specializat în confecționarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară. Structura ceremonială a obiceiului este în același timp plină de forță și vitalitate. Muzica și dansul remarcabile prin virtuozitate și dinamism, măștile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic. În diferite zone ale țării, costumația, interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esență același. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la arhaice practici magice de alungare a maleficului. Deși fiecare tip de mască avea un rol și o semnificație proprie, s­a emis opinia conform căreia ele reprezentau în mentalitatea arhaică spiritele moșilor și strămoșilor ce transmiteau prin tot ceea ce se făcea (jocuri, gestică, dialog), principiul fertilității în anul nou. Profesorul Mihai Pop consideră însă că jocurile cu măști de Anul Nou nu sunt întotdeauna legate de moși și strămoș, ci de un fel de refulare a tensiunilor sufletești ascunse în tot timpul anului: „În spatele lor te ascunzi ca să poți face ceea ce nu poți face în cotidian. Jocurile cu măști sunt, la sfârșitul perioadei rituale sau ceremoniale, un fel de purificare, pregătindu-­ne să trăim mai liberi în perioada nouă care vine”.

Jocul Caprei

Cel mai vechi dintre jocurile de  măști este Jocul „Caprei”. Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul „caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat și evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul caprei.
În zilele noastre, jocul a rămas un pretext pentru una dintre tradiționalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, ștergare în culori vii, uneori stridente, pentru înveselirea gospodarilor și pentru urări bune cu prilejul Anului Nou. Acest obicei ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Viflaiem personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capra sau țurca în Moldova și Ardeal, borița (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra e denumită „brezaia” și obiceiul se practică, mai ales, de Anul Nou. Masca este însoțită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiții lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă și se smucește, se rotește și se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezește în asistență fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului și a coregrafiei.
În Moldova și Bucovina se alcătuiesc ciopoare din nouă, 11 sau 13 capre, frumos împodobite cu panglici și zurgălăi, cu boturi de lemn din care clămpăne cât mai sonor, care joacă separat sau împreună. Clănțănitul boturilor, acompaniat de tobe și fluiere, dublat de tropotul picioarelor aduce multă voie bună. Tot în Moldova, există obiceiul ca fiecare fată să contribuie cu ceva la împodobirea acesteia. Cine refuză să primească alaiul sau să ofere daruri nu va fi primit la „Sărbătoarea Caprei” și se spune că nu va avea parte de nuntă în acel an. Prin împrejurimile Hunedoarei, acest obicei se încheie cu „îngroparea Caprei”, o mare sărbătoare cu măști, care are loc între Crăciun și Anul Nou, reprezentând îngroparea anului vechi. În satele și comunele maramureșene se practică două tipuri distincte de „capră”: – jocul caprei – bazat numai pe acompaniament muzical (la Ieud, un singur fluieraș; la Botiza, patru sau șase fluierași) – jocul caprei inclus într-un spectacol popular complex. Ca și celelalte jocuri cu măști practicate în timpul Sărbătorilor de iarnă, și în jocul caprei și-au făcut loc, pe lângă măștile clasice (capra, ciobanul, țiganul), măștile de „draci” și „moși” care, prin strigăte, chiote, mișcări caraghioase, măresc nota de umor și veselie, dând uneori o nuanță de grotesc.  Joc

Jocul Ursului

Ursul aduce noroc! Jocul ursului este poate cel mai arhaic dintre dansurile cu măști din România: extrem de simplu și, în același timp, spectaculos. Nimeni nu refuză să-i primească acasă pe cei care joacă ursul. Și aceasta pentru că, în general, ursul este considerat un animal plin de calități magice pozitive. Jocul ursului este o tradiție românească specifică Anului Nou, cel mai des întâlnită în Bucovina și Moldova. Obiceiul are la origine rolul de a purifica și feriliza solul în noul an. Cultul ursului este moștenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Mai demult, exista chiar credința că un nou născut, dacă era dat cu grăsime de urs pe corp, la prima scaldă, câștiga forța și norocul ursului. Încă din Evul Mediu există atestări că urșii erau folosiți pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de călcatul ursului (erau urși dresați special pentru a face masaj cu picioarele). În orice caz, ursului i se atribuiau puteri miraculoase. Masca de urs este confecționată din piele neprelucrată de urs sau din piele de oaie de rasă turcană. Este singura mască ce nu are nici un accesoriu colorat sau comic. Este un costum care se remarcă prin simplitate și prin aspectul lui masiv. Masca este condusă de un Ursar, însoțită de muzicanți și urmată, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). Adaptată de ursar (Joacă bine, măi Martine,/Că-ți dau pâine cu măsline), în bătaia tobelor sau pe melodia fluierului, ținându-și echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Rostogolirea urșilor în cerc, bătutul și moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca și urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna și să vestească primăvara. Jocul se termină cu obișnuitele urări de sărbători.

Turca, în Transilvania

În sud-estul Transilvaniei, în zonele etno-folclorice ale județului Brașov, ceata de flăcăi este însoțită de o mască zoomorfă. În zona de la poalele munților Făgăraș – Sâmbăta, Părău, Râușor, Veneția – aceasta se numeste „Turca”, iar în satul Rucăr, dincolo de Olt, poarta denumirea de „Berbece”. Berbecele este un substitut al divinității, reprezentate de o masca cu același nume, care moare și renaște în ceremonialul colindatului de Crăciun.
Turca este confecționată dintr-o față de masă cusută ca un sac, pe care sunt prinse numeroase panglici și basmale colorate, smocuri din blană de iepure. Masca este îmbrăcată de către un fecior, turcașul, care nu avea voie să vorbească și nici să însoțească ceata la colindat la biserica și la preot în satele în care religia acceptă prezența elementelor precreștine.
Indiferent de reprezentare, Turca este simbolul zeului care moare și renaște anual. Ceata ca entitate reprezintă, la rândul ei, întreaga colectivitate. Flăcăii urau în numele tuturor, dorindu-le sănătate și un an îmbelșugat.