Fie ninge, fie plouă!

„…LA, LA, LA, LA, CÃ AM ROVINIETÃ NOUÃ!”. Mă rog, Bulă se referea la o piesă de îmbrăcăminte când a recitat din lirica-canadiană, dar nu am găsit altă rimă maestre. Grăbit să intru în rând cu lumea și în deplină legalitate, mi-am cumpărat dreptul de a circula pe șoselele patriei. După ce am plătit rovinieta, am alimentat vreo câțiva litri de benzină accizată „en gros”, m-am urcat în mașina murdară de noroi ca porcul unui țăran leneș și am pornit plin de voioșie prin oraș către una dintre ieșiri. Încercând să număr găurile și spălăturile de asfalt solubil în apă, am constat că nivelul meu de numărat este depășit net așa că am renunțat mulțumindu-mă cu gemetele amortizoarelor. Dar ce contează! Ziua era frumoasă, șoseaua nu prea aglomerată așa că… piciorul în accelerație cu intenția vizitării frumosului oraș Sf. Gheorghe. Veselia mi-a fost tăiată de țăcănitul roților de tren!?!? De unde tren pe șosea? Nu era țăcănitul roților de tren, ci cel al roților mașinii mele la trecerea de la dală la dală în porțiunea podul către Prejmer- Lunca Câlnicului. Abia dincolo de Lunca au început să mi se așeze neuronii la locul lor și am încetat clănțănitul din dinți! A trecut și asta! Am renunțat la ideea cu vizitarea orașului Sf. Gheorghe și am luat-o așa… aiurea. Șoseaua, șosea… vremea bună, vreme bună… așa că mi-am bucurat sufletul și mașina roțile cu șoseaua nouă. Bucuria a durat fix până la întoarcerea către orașul natal care s-a petrecut după căderea serii. Timp de vreo 20 de minute am mers cu sufletul la gură neștiind dacă eram pe șosea sau pe arătură. Lipsa hurducăturilor mi-a dat de înțeles că nu eram pe ogoare. Nu tu dungă pe axa drumului, nu tu dungi pe marginile lui; doar din loc în loc  apărea câte un semn la vederea căruia, îngrozit, trăgeam de volan stânga-dreapta reușind cu chiu cu vai să rămân pe ceea ce bănuiam a fi șosea. Când, în sfârșit au apărut ceva dungi care delimitau aia și aia – cam cu noroi și alea dar mă rog, erau dungi- am oprit în prima parcare să-mi trag sufletul și să-mi scuip în sân de deochi că am scăpat întreg din orbecăiala prin negreala lipsită de marcaje. Am fumat pe nerăsuflate trei țigări – accizate și ele că benzina dar en gros-gros- după care am început să mă gândesc la una și la alta. În fond, de ce plătesc rovinieta? De ce plătesc taxe și impozite?  Răspunsul a venit de la sine: „De prost!”. Ce ne oferă tot felul de autorități din această țară? Fiindu-mi greu să scriu semnul acela cu degetul mijlociu în sus și fiindu-mi jenă să îl traduc, am să spun: Ne ofera șosele făcute de mântuială, gropi la discreție, posibilitatea de a scăpa de mulții bani care ne îngreuiază buzunarele dându-i pe reparații și aglomerație pe drumurile importante cât cuprinde! Taxele sub diferite forme pentru drumuri sunt cam la fel cu cele pentru pescuit în ape publice. În schimbul taxelor ai dreptul să circuli sau să pescuiești. Atât! Îndatoririle sunt numai din partea ta a cetățeanului. Cel care îți ia banii, fie la circulat fie la pescuit, nu are nici o obligație în afara colectării banilor necesari pentru… nimic! Coloana noastră vertebrală, similară cu a ramelor, face ca revolta noastră să fie exprimată numai în casă și cu perdelele trase să nu ne vadă cineva iar firavele idei, cum a fost cea care ar fi impus primariilor sau agenției naționale de drumuri să plătească daunele rezultate din cauza drumurilor proaste sau a semna lizarii incorecte, să rămână la nivelul de „firave”. Am ajuns ca și ceea ce ne perturbă grav existența să luam în glumă și mai ales să exclamăm: „Asta e și nu avem ce face!”.
    Gheorghe SÂRBU