TVA – nu o taxă, ci un impozit. Pe consum, nu pe valoarea adăugată

Am citit recent o însemnare despre omul considerat inventatorul taxei pe valoarea adăugată, cum se cheamă la noi, deși cred, la fel ca alții, că este o traducere incorectă. Taxă este atunci când contribuabilul, fie el persoană fizică sau juridică, plătește statului o sumă în schimbul unui serviciu. Or, în schimbul TVA contribuabilul nu primește nimic de la stat. Așa încât mai corect, cred, este să convenim că avem de-a face cu un impozit. Un impozit pe consum, nu pe valoarea adăugată. Și voi explica mai jos de ce.
Vasăzică, omul considerat inventatorul TVA  a fost francez. Ceea ce – fac o observație răutăcioasă – nu mă miră. Nu era finanțist, ci inginer. Lucrase o perioadă la Poștă, dar, nerezistând acolo, s-a făcut inspector fiscal, imediat după al Doilea Război Mondial. Între timp, amintindu-și de formația sa tehnică, a conceput câteva turbine, dar aceste proiecte au fost respinse de colegii săi ingineri. Ce-i mai rămăsese de făcut, drept pedeapsă pentru nația franceză, care îi tot dădea flit? Firește, să inventeze un impozit, după cum a povestit cu un an înainte de a trece la cele veșnice: „Prin 1952-1953 am avut ocazia să concept o reformă privind impozitarea cifrei de afaceri, pe care am botezat-o TVA. Propusă în Parlament de către ministrul de atunci al Finanțelor, ea a fost respinsă. Mi-am apărat până la capăt ideea și atunci când Edgar Faure a ajuns ministru de Finanțe, a propus taxa mea pentru a fi introdusă în noua lege a Finanțelor pentru 1954. După mai multe negocieri politice (n.m. – adică spun alții, a unui troc politic ordinar, prin care președintele Consiliului de miniștri al celei de-a patra republici franceze a obținut voturile RPF, partid fondat de generalul de Gaulle), TVA trecut prin Parlament, dar nu fără peripeții”.
Așa s-a făcut că legea privind înființarea TVA a fost introdusă în Franța în aprilie 1954, dar era destinată doar marilor companii. La începutul anului 1966, la propunerea ministrului de atunci al Finanțelor, viitorul președinte Valéry Giscard d’Estaing, a început să se aplice și în comerțul cu amănuntul, fiind preluată apoi, treptat, în vreo 120 de țări. Că, deh, toate statele se bucură la luat și se învârt după copac atunci când e vorba să dea.  
Ce ar mai fi de spus despre inginerul inventator de biruri? Un singur lucru: după ce a plecat de la Finanțe, a dus o viață mai retrasă, ieșind rar în presă. Ura să i se amintească de faptul că era „părintele TVA”. Nu mai credea în invenția sa.
Am scris la început de ce nu consider că TVA e o taxă. Să explic, foarte pe scurt, de ce nu cred (și nu doar eu) că este pe valoarea adăugată. Un fabricant scoate pe piață un produs pentru care a cheltuit 70 de lei. Produsul acesta are, într-adevăr, valoare adăugată, în procesul de producție. Fabricantul îl vinde cu 100 de lei plus TVA unui comerciant aflat la două străzi distanță. Comerciantul plătește 124 de lei, deduce TVA-ul de 24%, apoi îl scoate la vânzare. Cu ce preț? Păi, mai întâi își pune adaosul său comercial, iar prețul ajunge la, să zicem, 150 de lei. La suma asta, aplică TVA, iar prețul de raft al exact aceluiași produs devine 186 de lei, fără ca respectivul comerciant să adauge valoare mărfii. Taxa pe valoarea adăugată, care ar trebui să fie doar 24 de lei (adică aceea aplicată la prețul de 100 de lei al celui care a adăugat valoare), este de 36 de lei. Dacă am greșit, îi rog pe cei care se pricep mai mult la asta să mă corecteze. Dar rămân la părerea mea: TVA nu e taxă, ci impozit, și nu pe valoarea adăugată, ci pe consum. Este un impozit care se tot pasează de la producător la distribuitor și la comercianți (angrosiști și retalieri), până când ajunge la consumator. Care nu mai are cui s-o paseze.