Dl. Ponta și lupta de clasă (II)

Cum scriam și ieri, ideea avansată de președintele PSD, dl. Victor Ponta, în privința înlocuirii cotei unice de impozitare a veniturilor cu impozitul progresiv sau „diferențiat“, cum l-a numit, nu este deloc nouă. Între 2000 și 2004, de pildă, când acest partid a ținut frâiele guvernării (fiindcă ultima dată cînd a avut reprezentanți în Executiv n-a fost decât vioara a doua), a impus un impozit de 40% pe veniturile care depășeau 1.300 de ei lunar. Impozit la care se adăugau multe alte biruri, atât pentru angajat, cât și pentru angajator. Practic, așa cum observa un analist economic, peste un anumit prag, aproape 80% din costul total al muncii trebuia dat statului. Ce a obținut PSD atunci, impozitând atât de sălbatic munca? Nimic altceva decât un răspuns natural al pieței: evaziunea fiscală pe scară largă. Era la mintea cocoșului (dar nu și a marilor finanțiști ai partidului baronilor social-democrați) că nici angajații, nici angajatorii nu aveau cum să dea atât statului, fiindcă ar fi însemnat sfârșitul și pentru unii, și pentru ceilalți. Drept urmare, fie s-au găsit căi legale de a ocoli acel draconic sistem de impozitare, fie s-au făcut plățile la negru.
Asta vrea și dl. Ponta să readucă în România, dacă va avea ocazia? De fapt, cred că nu e corect să poarte doar domnia sa – chiar dacă e liderul partidului – responsabilitatea pentru anunț și pentru pledoaria în favoarea impozitării diferențiate. De câte ori a fost la guvernare, PSD – indiferent cum s-a numit la vremea aceea – a dus o politică de taxare la sânge a muncii și a cinstei și de recompensare a statului degeaba și a minciunii. V-aduceți, sper, aminte de salariile compensatorii, care au secat ani la rând bugetul statului. Și exemple mai sunt. Cine muncește și declară cinstit ce venituri realizează, e sancționat; cine taie frunză la câini sau ascunde veniturile, e premiat – cam așa s-ar traduce „politica socială” în viziunea PSD.

(continuare în numărul viitor)