Fugiti in munti – O batrana din satul Pojorta incearca sa afle adevarul

Acestia au fost ucisi de comunisti la inceputul anilor ’50
In casa Victoriei Trambitas, din satul Pojorta, primul lucru pe care-l vezi este peretele plin cu tablouri vechi. „Astia sunt fratii mei, cand erau tineri, inainte sa mi-i omoare comunistii!”, zice Victoria. „Securistii au luat toate pozele, dar le-am gasit pe astea ascunse in spatele unei icoane!”. Batrana ofteaza. „Erau frumosi ca brazii. Si mi i-au omorat!”
La 86 de ani, Victoria Trambitas a umblat singura prin Bucuresti, pentru a afla adevarul despre soarta fratilor ei. Gheorghe si Andrei Hasu au luptat, la inceputul anilor ’50, in rezistenta anti-comunista din muntii Fagarasului. Au fost impuscati amandoi.
Familia nu a reusit sa afle nici pana astazi locul in care sunt inmormantati sau modul in care au fost omorati. La 16 ani dupa revolutie, sora lor vrea sa afle adevarul pe cont propriu.
A facut nenumarate drumuri in capitala si a depus cereri peste cereri pentru a vedea dosarele de la Securitate ale fratilor ei.
Desi de la Bucuresti i s-a promis ca dosarele vor fi gasite, ea nu a primit pana in ziua de astazi nici un raspuns. Cu toate acestea, batrana inca mai spera sa i se indeplineasca aceasta dorinta. E ultima pe care o are. „Andrei era cel mai mare, nascut in 1915. Ghita era mai tanar, a vazut luminan zilei in 1921. S-a refugiat in munti, alaturi de un grup de partizani. Andrei a fugit in salbaticie in 1947. Dupa doi ani, s-a alaturat grupului lui Gheorghe. El venise din razboi cu o arma, pe care securistii au gasit-o ascunsa in horn. Ne faceau perchezitii peste perchezitii. Procesul lui Ghita s-a facut in lipsa. Nu voia sa se predea”, isi aminteste batrana.
Pentru ca nu-i puteau gasi pe fratii Hasu, securistii au inceput sa le persecute familia. „Securistii ne urmareau pas cu pas. Mama a fost inchisa la Jilava, ca gazda de partizani. Eu am pastrat legatura cu fratii mei. Noaptea mergeam pe camp, intr-un loc numai de noi stiut, unde ne lasam bilete intr-o cutie de fier. Scrisorile trebuia sa le ardem dupa ce le citeam. I-am mai ajutat si cu mancare. Oala cu mancare o bagam intr-o caldare, ca atunci cand mergeam dupa apa. N-am spus la nimeni ce faceam, pentru ca ma impuscau si pe mine. Nu stiam decat eu si pamantul”, isi aminteste Victoria.

Ascuns sub scena caminului cultural
Timp de cativa ani, nimeni n-a stiut unde se ascunde grupul din munti, din care faceau parte si fratii Hasu. In 1952 insa, au fost zariti cand au coborat in sat. „Cineva care i-a vazut a dat telefon la Securitate, ca sa le spuna ca au coborat Hasii din munte. Andrei s-a ascuns sub scena de la Caminul Cultural. A stat acolo trei zile fara sa manance, fara sa se miste. Nu pot sa-mi imaginez cum a rezistat.” Securistii cu cainii de urmarire stateau chiar in camin. Dupa ce au plecat ei, Andrei s-a dus in Voievodeni unde avea gazda. Dupa cateva zile, Securitatea a inconjurat Voievodenii. Andrei a fost prins si impuscat. L-au pus pe scarile din fata scolii.
„Cand au venit copiii in sat, strigau ca l-au vazut pe Hasu impuscat. Timp de o saptamana intreaga, am mers in fiecare zi la Fagaras, ca sa aflu ce au facut cu el. Dadeam tarcolae spitalului, dar imi era frica sa intreb pe cineva. La spital trebuia sa fie inregistrat undeva, dar nu am reusit sa aflu nimic”, se plange Victoria. „Dupa aceea, intr-o seara, au venit la mine securistii. Mi-au spus ca trebuie sa dau niste declaratii. Mi-am zis ca pana aici mi-a fost. M-au urcat in duba lor neagra si m-au dus la sfatul popular din Lisa. Ma bateau si imi faceau socuri cu curent electric. Dupa o luna, cand m-au lasat acasa, copilul, care era micut, nu m-a recunoscut”, povesteste batrana.

Singura in cautarea adevarului
Victoria Trambitas nu a reusit sa afle nici pana astazi unde sunt ingropati fratii ei. Despre Ghita Hasu, fratele cel mic, nu stie nici macar cand a murit. El a fost arestat, impreuna cu alti membri ai Grupului de Rezistenta, in iulie 1957. Se stie ca au fost dusi la Jilava. Au fost condamnati la moarte, prin impuscare, in acelasi an. Certificatele de deces au fost insa eliberate de-abia in 1964, an in care s-a dat un decret de gratiere pentru cei care au fost condamnati la munca silnica sau inchisoare. Dupa adoptarea legii initiate de Ticu Dumitrescu, Victoria a fost de mai multe ori la Bucuresti pentru a afla adevarul despre soarta pe care au avut-o fratii ei. Desi are 86 de ani, s-a dus de fiecare data singura, fara nici un ajutor.
„L-am cautat de mai multe ori pe Ticu Dumitrescu. Am vrut sa ma ajute sa gasesc dosarele de securitate ale fratilor mei. Am facut o cerere la arhiva Securitatii, dar nu aveam nici un act de la fratii mei. Cei din Bucuresti mi-au spus ca nu ma pot ajuta, daca nu le duc macar certificatele de nastere. M-am dus la Primaria din Lisa, unde am gasit in registru datele. Am dus la Bucuresti copii dupa certificatele de nastere. Ultima oara cand am fost, mi s-a promis ca in doua luni vor gasi dosarele. Dar de atunci n-am mai primit nici un raspuns. Am vrut sa-mi dea macar niste oase. Si daca nu erau ale lor, macar sa le pot ingropa aici, in satul nostru. Degeaba le-au facut monumente si i-au declarat eroi. Cu ce ma mai incalzeste asta, daca ei nu mai sunt? Ei n-au avut nici o vina…”, spune batrana. Ea inca mai spera sa gaseasca adevarul.

Marturie din arhiva Securitatii
Grupul de Rezistenta din munti a lasat marturie mai multe scrisori-testament. Una singura a fost gasita in arhivele Securitatii, in 1999. Scrisoarea-testament a fost scrisa in 1954, cand doar 11 luptatori mai erau in viata. Dupa aproape cinci decenii, mesajul lor poate fi auzit, pentru prima oara. „Pe potecile muntilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alaturi de onoarea, mandria si constiinta libertatii neamului nostru, alaturi de durerea ceasului de fata, in inima si in crezul nostru am avut ca o povara scumpa visuri, doruri si ganduri pentru vremurile ce vor sa vie. La daci era obiceiul ca la zile mari sa se jertfeasca de bunavoie unul din cei mai buni de-ai lor. Nu era admis oricine, doar cei buni. In acesti ani am gasit in suflete de romani, adesea umili si nebagati in seama, atata noblete si atata frumusete incat nu o viata, dar si o mie de vieti de ai avea, se merita sa le jertfesti. Aceste ganduri, adanc framantate in nopti lungi de iarna, ingropati in zapezi pe crestele Carpatilor sau in ceasurile de veghe cu arma in mana, vi le inchinam voua, tineri din sate si orase, ca semn al dragostei ce v-o purtam, ca unora ce le va fi dat, cand noi nu vom mai fi, sa vada si sa desavarseasca marea si stralucita biruinta romaneasca.”