15 IANUARIE. Ziua nașterii lui Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naționale

Data de 15 ianuarie, aniversarea naşterii lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), a fost legiferată din 2011 drept Ziua Culturii Naţionale. Totuşi, data aceasta este doar simbolică, cea reală a naşterii lui Mihai Eminescu fiind 20 decembrie 1849 „pe stil vechi” sau 1 ianuarie 1850 „pe stil nou”. Înregistrarea naşterii, la Botoşani, s-a făcut mai târziu de către părinţi, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

„Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, scria Tudor Vianu.

Sute de pagini de poezie, proză, proiecte dramatice, traduceri, prelucrări şi adaptări, chiar şi o schiţă a unei gra­matici sanscrite sau un dicţionar de rime compun o operă vastă şi originală, care arată o minte iscoditoare, o bună educaţie filosofică şi o voinţă uriaşă de a stăpâni multe domenii.
Întreaga sa operă a fost influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, dar şi de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de sistemele de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Hegel şi chiar de filozofia buddhistă.

Este „Omul deplin al culturii române… o conştiinţă de cultură deschisă către tot”, scria Constantin Noica despre Mihai Eminescu.

„Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul Academiei, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale. Parlamentul a aprobat această lege în 2010, prima sărbătorie fiind în 2011, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: „Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

39 de ani de viaţă, 17 de creaţie

S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, era şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai Ralucăi Eminovici. Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi în casa părintească de la Ipoteşti, iar la Cernăuţi a urmat şcoala şi liceul german.
A debutat ca poet la 16 ani, cu o poezie scrisă în memoria fostului său profesor, Aron Pumnul, recitată la înmormântarea acestuia. În februarie 1866, Iosif Vulcan primește la sediul redacției revistei „Familia” o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, românizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet român. Numele  Eminescu este adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.
Timp de trei ani, din 1866 până în 1869, Eminescu a pribegit între Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti. A lucrat ca sufleor şi copist de roluri în trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly şi a continuat să publice poezii,  drame, fragmente de roman sau să facă traduceri din germană. Între 1869 şi 1874, a fost student la Viena şi Berlin, ca „auditor extraordinar” la Facultatea de Filozofie și Drept din Viena şi ca bursier al asociaţiei culturale Junimea, la Berlin. „Ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu.

S-a întors în ţară în 1875, a fost director al Bibliotecii Centrale din Iaşi şi profesor suplinitor, redactor la ziarul Curierul de Iaşi, a continuat să publice în „Convorbiri literare”, iar Titu Maiorescu, ministrul Învăţământului, l-a apreciat şi ajutat să primească un post de revizor şcolar pentru județele Iaşi şi Vaslui. Astfel l-a cunoscut pe Ion Creangă, pe care l-a introdus în Societatea Junimea.

La doar 33 de ani, Eminescu a dat semne de alienare mintală. Poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă şi a fost internat în spitale şi sanatorii în ţară, la Viena şi Odessa, pentru recuperare a călătorit în Italia, a fost îngrijit de familie şi susţinut de prieteni, iar cu ajutorului lui Iacob Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu a reuşit să primească o mică pensie viageră. În acelaşi an îi apărea şi singurul volum antum „Poesii”, îngrijit de Titu Maiorescu.

Mihai Eminescu s-a stins la 15 iunie 1889 şi a fost înmormântat sub „teiul sfânt” (deşi cel adevărat este în Parcul Copou din Iaşi) din cimitirul Bellu. „Astfel se stinse …  cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, scria George Călinescu.

În acelaşi an se sting mult iubita sa Veronica Micle şi prietenul drag Ion Creangă.

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Eminescu-gazetarul, năucitor de actual

Eminescu-gazetarul este aproape la fel de genial ca şi Eminescu – poetul şi pentru orice cititor care cunoaşte cât de cât contextul politico-­social contemporan, năucitor de actual. Publicistica eminesciană din prima perioadă se circumscrie între ianuarie 1870, când publica primul articol, „O scriere critică” în Albina din Pesta (se distinge aici şi o publicistică a epocii studiilor universitare la Viena, când Eminescu colaborează la publicaţiile românilor din Imperiul austro­-ungar) şi mai 1876, când intră în redacţia „Curierului de Iaşi”, foaia ieşeană, de când a devenit ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Apoi, în 1877, a ajuns redactor la „Timpul”, din 1880 redactor-şef şi redactor pe politică până în 1883.
Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România, amendând atât liberalii, cât şi conservatorii pentru politica trădătoare de cedare în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare.

Dimitrie Vatamaniuc afirma, în preambulul volumului X din ediţia critică de „Opere” întemeiată de Perpessicius, că publicistica eminesciană dezgropată din coloanele cotidianului bucureştean „Timpul” permite să se dea o judecată dreaptă şi definitivă asupra acestui domeniu de activitate a poetului, considerat de G. Călinescu a fi cu nimic inferior creaţiei literare. Ceea ce îi situează astăzi publicistica în perfectă actualitate este nu numai problematica abordată şi amploarea ei, ci şi spectaculoasa vervă critică şi polemică, greu de egalat. Dialogul său public cu contemporanii, susţinut cu devotament şi conştiinţă profesională, devine dialog cu noi, prin uriaşa putere de a surprinde şi a veşteji moravuri şi năravuri politicianiste „perene”, ridicându­-se de la particular la general şi de la fenomenal la universal. Publicistica lui Eminescu, câteva mii de articole care vorbeau despre stat, progres social, civilizaţie şi cultură, a fost obiect de controversă, iar oamenii politici, ideologii sau sociologii au cultivat-o sau au repudiat-o în funcţie de interese.

Planeta Eminescu

Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele. Ca urmare a formaţiei sale culturale germane, primele traduceri ale operei sale poetice au fost în limba germană, făcute chiar de Regina Elisabeta. Prima regină a României a scris mult, poezii şi proză, sub pseudonimul Carmen Sylva, şi numai doi oameni au îndrăznit să-i prezinte observaţiile lor, Mihail Kogalniceanu şi poetul Eminescu, care, după ce i-a tradus suveranei o nuvelă, i-a spus cu sinceritate că n-ar fi bine s-o publice. Traducerilor operei sale poetice în limba germană li s-au adăugat şi cele în franceză, engleză, spaniolă, portugheză, italiană, maghiară, ucraineană, găgăuză sau rromani, dar şi în chineză, japoneză, arabă, hindi, sanscrită şi chiar în Esperanto.
Şi, ca recunoaştere a universalităţii sale, la 100 de ani de la moartea poetului naţional, anul 1989 a fost declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu” şi tot UNESCO a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat poetul anului 2000.
Cu poemul „Luceafărul”, la care marele poet a lucrat nouă ani şi jumătate, a făcut zeci de variante şi peste 3.000 de modificări, Eminescu a intrat, în 2009, şi în Guinness Book. Cu cele 98 de strofe, Luceafărul a fost omologat drept cel mai lung poem de dragoste.
De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur. Iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names  – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.