Prima româncă trecută în rândul sfinților

Dintre zecile de sfinţi români care apar în calendarul creştin ortodox, trei sunt femei, iar numai una s-a născut şi a trăit pe meleagurile româneşti. Cuvioasa Teodora de la Sihla (foto 2) este prăznuită pe 7 august. Cuvioasa Teodora de la Sihla este oficial prima româncă trecută în rândul sfinţilor. Celelalte două personaje feminine cu acest rang din calendarul ortodox au origini în alte ţări, chiar dacă moaştele lor se găsesc acum în România. Astfel, Sfânta Cuvioasă Parascheva, protectoarea Moldovei, s-a născut într-un sat de pe malul Mării Marmara (Epivata, Turcia), în timp ce Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (aici este racla cu moaşte) provine din Bulgaria. Ridicarea la rang de sfântă a Teodorei de la Sihla a avut loc pe 20 iunie 1992, atunci când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi proclamat sfinţenia Cuvioasei Teodora de la Sihla, stabilind ca zi de prăznuire data de 7 august. Această recunoaştere a venit după mai bine de două secole de la moartea Teodorei, petrecută în al treilea deceniu al veacului al XVIII-lea.

Fiica armaşului Joldea, paznicul Cetăţii Neamţ    

Data naşterii Cuvioasei Teodora nu se cunoaşte cu exactitate, nici câţi ani a trăit cu precizie nu se ştie, dar sunt cunoscute alte elemente biografice care arată că viaţa Cuvioasei Teodora se leagă exclusiv de ţinutul Neamţului. Conform precizărilor făcute de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Teodora s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamţ (lângă Târgu Neamţ). „Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa)”, arată Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.
După ce sora ei a murit, Teodora s-a căsătorit, împotriva voinţei ei, la insistenţele părinţilor, cu un tânăr din Ismail (oraş din sudul Ucrainei de astăzi). Se ştie că Teodora nu a avut copii, şi că, la un moment dat, a îmbrăţişat viaţa monahală, un rol important în deciza sa avându-l şi duhovnicului ei. La rândul său, şi soţul a luat calea călugăriei. „Marii sihaştri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ, precum şi duhovnicul care îi cunoştea firea evlavioasă şi râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viaţa de sihăstrie. Astfel, fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti – Vrancea, iar după doi ani, soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie”.  

Călugăriţă, apoi pustnică    

Teodora a fost nevoită să plece însă de la schit dpă câţiva ani, deoarece turcii care năvăliseră în ţară prin părţile Buzăului au dat foc Schitului Vărzăreşti. „Cuvioasa Teodora s-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări”. După ce stareţa a murit, Teodora s-a retras în munţii Neamţului, aproape de zona natală. S-a închinat mai întâi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, iar stareţul a îndrumat-o la Sihăstria. „Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe”.  

O minune a scăpat-o de turci  

Un sihastru milostiv i-a oferit Teodorei chilia sa, aflată aproape de schitul Sihla şi de o peşteră. În cele două locuri şi-a dus viaţa femei mulţi ani, ca un adevărat pustnic. Nimeni nu ajungea la ea decât Cuviosul Pavel, duhovnicul ei, nimeni nu ştia în afară de el de existenţa acestei credincioase. După ce duhovnicul Pavel a murit, Teodora a rămas cu adevărat singură. „Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt”.  
Atacurile turcilor au ajuns însă până la mănăstirile din nordul Moldovei, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Rugăciunile au ajutat-o însă să scape de ameninţarea unei cere de otomani care ajunseseră chiar până la peştera unde aceasta se ascunsese. „Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte”.

Avea puterea de a levita  

Peştera de lângâ schitul Sihla a fost de altfel locul în care Sfânta Teodora s-a nevoit în ultimii ani ai vieţii sale. „Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca”. Se mai spune că în vremurile în care Sfânta Teodora se ruga în peşteră, păsările îi aduceau în ciocurile lor fărâmituri de pâine de la schitul Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, cunoscută acum sub numele Fântâna Sfintei Teodora. Atunci când a simţit că i se apropie sfârşitul, Teodora s-a rugat ca Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească. „Egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, şi le-a spus să coboare la Sihăstria şi să aducă un duhovnic ca s-o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos”. După ce au adus la peşteră doi monahi care au spovedit-o şi au împărtăşit-o, Teodora şi-a dat duhul, iar trupul a fost depus în peşteră.    

Moaştele sfintei, la schimb cu veşminte preoţeşti  

Prin 1830, familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, cel care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele sfintei într-o raclă şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. După ce a zidit o biserică nouă la moşia lui de la Miclăuşeni – Iaşi, a adus racla aici, iar mulţimea de credincioşi care au venit să se închine au primit ajutorul Cuvioasei. Racla cu moaştele Cuvioasei Teodora au ajuns în anul 1856 la Kiev, după ce familia Sturza s-a înţeles cu stareţul Mănăstirii Pecerska să facă un schimb, primind veşminte preoţeşti şi arhiereşti. „Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se păstrează în catacombele de la Pecerska, aşezate în raclă de mult preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpaţi şi slavonă: Sveti Teodora Carpatina”. După Sfânta Cuvioasă Parascheva, Teodora este considerată şi ea ocrotitoare a Moldovei, iar în fiecare an, pe 7 august, la peştera şi chilia ei de la Sihla, credincioşii merg în pelerinaj.