BRAȘOV. Slujbă pe ruinele unei vechi mănăstiri ortodoxe

Pe locul unde până, timp de patru secole, acum aproximativ 255 de ani a existat o mănăstire făgărăşeană, mai sus de satul Veneţia de Sus, s-a ridicat acum două decenii o troiță. Tot de atunci există obiceiul local de a se sluji Sfânta Liturghie pe ruinele mănăstirii, notează site-ul Mitropoliei Ardealului.
Preotul Florin Lodroman, actual ieromonah şi paroh cu numele Clement la Berlin, fost paroh în satul Veneţia de Sus, este iniţiatorul ridicării troiţei împreună cu un grup de credincioşi din Veneţia de Sus. Tot ei sunt şi cei care urcau anual, din iulie 1997, pe ruinele fostei mănăstiri pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. „Veneam cu părintele Florin în căruţe trase de cai sau cu tractoarele şi făceam aici Sfânta Liturghie, iar apoi ne aşezam pe iarbă unde mâncam şi povesteam. Pe noi ne-a atras mereu locul acesta, mai ales că aici nu cresc pomi sau bălării, ba mai sunt şi ani în care nu creşte nici iarba în jurul troiţei”, a spus o femeie de 75 de ani din Veneţia de Sus, pentru sursa citată.
Actualul paroh al satului, preotul Laurenţiu Oană a continuat tradiţia locului, cu câteva excepţii, însă de anul trecut s-au adăugat şi credincioşii din Veneţia de Jos. „Mi s-a părut foarte interesantă iniţiativa oamenilor şi a preoţilor din Veneţia de Sus şi mi-am dorit să ne înfrăţim comunităţile şi să slujim anual împreună chiar acolo unde cu mulţi ani în urmă se înălţau rugăciuni şi se făceau eforturi imense pentru păstrarea identităţii şi demnităţii româneşti şi ortodoxe. Locul fostei mănăstiri este un prilej de a fi împreună, de a înălţa rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu laolaltă, de a ne împărtăşi necazurile şi bucuriile”, a declarat părintele Alexandru Socaciu din Veneţia de Jos.

Pietrele au fost folosite pentru biserica din Veneția de Sus

La finalul Sfintei Liturghii, preoţii şi credincioşii au săvârşit şi un parastas de pomenire pentru ctitorii, slujitorii şi binefăcătorii mănăstirii de la Veneţia de Sus. Ca şi anul trecut, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea credincioşilor, veneţenii au luat parte la o agapă pregătită în cinstea sărbătorii, prilej de a împărtăși informații despre fosta mănăstire. „Mai mulţi localnici deţin lespezi de piatră pictate sau văcăluite. Într-o mică monografie a învăţătorului Traian Cismaş, fost director al şcolii din Veneția de Jos se aminteşte că, după distrugerea ei, veneţenii de Sus au recuperat ce s-a mai putut recupera din ruine şi au construit actuala biserică din Veneţia de Sus, după ce mai înainte era o biserică din scânduri şi bârne”, a mai spus preotul Alexandru Socaciu.

Distrusă de generalul Bukow

Cele mai vechi date despre mănăstire, ca şi despre comunitatea veneţenilor, provin dintr-un act de donaţie dat de domnul Munteniei, Vladislav Vlaicu (1364-1372), care dăruia printr-un hrisov, la anul 1372, unei rude cu numele Vlad, mai multe comune, printre care și comuna Veneția de Jos, amintind și de Mănăsirea de la Veneția de Sus. Acest hrisov reprezintă cea mai veche mărturie scrisă despre Veneția (în acel timp o singură comunitate) și mănăstirea de aici. Această mănăstire a existat până în anul 1762, când generalul austriac Adolf Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, distrugea cu tunurile zidurile bisericii și chiliile. Un monah cu numele Mafteiu a scris o carte cu mâna lui, numită Sbornic sau Viețile Sfinților, și a donat-o preotului din satul Bogata-Hoghiz, cu numele Vasile, în anul 1730. Între anii 1759-1761, Ioanichie, ultimul călugăr cunoscut cu numele, a fost cel mai apropiat colaborator al monahului Sofronie, în marea revoluție religioasă din anii 1759-1761.

Refugiu pentru localnici

Dintr-o altă monografie a satului Veneţia de Jos, dar şi din poveștile din bătrâni ale locuitorilor celor două sate omonime se ştie că mănăstirea a fost un loc de refugiu permanent. Atunci când tătarii sau alte popoare migratoare jefuiau avuţiile satelor, femeile fugeau la mănăstire unde se rugau să nu fie descoperite. Aici era un loc greu accesibil, deoarece accesul se făcea cam cinci kilometri printr-o vale, Valea Mănăstirii. Doar localnicii ştiau exact cum să ajungă acolo. „Atunci când fetele sau femeile erau urmărite şi descoperite până la mănăstire, ele urcau şi mai sus, pe vârful Gârbova, cam 930 m altitudine, al Munţilor Perşani. Dacă şi aici erau ajunse de hoardele cotropitoare, femeile nu se predau, ci pur şi simplu se aruncau în gol pentru a nu le da ocazia să le pângărească. Sacrificiul lor nu este unul unic în istorie, ci se ştie foarte bine că invadatorii procedau la astfel de practici barbare pentru a supune pe localnici”, a mai spus părintele Alexandru Socaciu.
Astfel, mănăstirea a devenit şi un loc de comemorare a acestor femei, un loc de a le cinsti memoria şi de a se ruga pentru sufletele lor.