„Un sistem de-a dreptul criminal” (III)

Miliardele de euro pompate anual în bugetul sistemului sanitar public din România de angajați, angajatori, persoane cu venituri din activități independente, importatori și deținători de autorizații de comercializare a medicamentelor din  lista compensatelor, plus alocațiile de la bugetul de stat (e drept, semnificativ mai mici decât media europeană), plus bani din taxa pe viciu (accize la tutun și alcool) contrastează puternic cu situația jalnică a acestui sistem. Scriam ieri despre faptul că numărul spitalelor de stat este acum, în 2015, cu 40% mai mic decât în 1970. Ai spune că un număr mai redus de spitale se administrează mai ușor de către stat și au mai mulți banii la dispoziție, fiindcă suma totală se împarte la mai puține. Aș! În marea majoritate a spitalelor din sistemul public te-apucă groaza când intri! Iată ce spune un cunoscut de-al meu, dintr-un oraș cu aproape 80.000 de locuitori, care a fost internat: „Am stat trei săptămâni în spitalul X și au fost trei săptămâni de chin, disperare și dezgust, stări care mi-au amplificat suferința bolii. De la mirosul insuportabil de clor până la cearșafurile spălate, însă găurite și pătate, de la de la pernele gloduroase (a trebuit să-mi aduc de acasă așternuturi și pernă) până la toaletele cu faianța spartă și inconfortul de-a nu avea unde face un duș, de la lipsa medicamentelor și materialelor sanitare, de la aparatura uzată fizic și moral până la faptul că am fost plimbat dintr-o locație în alta, din cauză că acolo unde am fost internat nu aveau toată dotarea necesară investigațiilor, totul mi-a arătat încă o dată nepăsarea și chiar imensul dispreț al celor ce ne guvernează față de noi, bolnavii. Ca și față de cadrele medicale silite să-și desfășoare activitatea într-un  asemenea mediu și să îndure reproșuri pentru lucruri a căror rezolvare nu stă în puterea lor, pentru că pur și simplu nu li se alocă suficiente fonduri”. 

Iată o întâmplare și din partea cealaltă, a lumii medicale. La fel, dacă nu chiar mai pilduitoare în ceea ce privește atitudinea celor care ne guvernează. Am citit ieri că una dintre somitățile neurochirurgiei mondiale, academician profesor doctor Leon Dănăilă, nu are bani pentru a-și publica un volum din tratatul de neuroanatomie funcțională a creierului, după ce a cheltuit 130.000 de lei pentru volumele anterioare. „Mă gândesc cum să plătesc cartea asta. Eu am donat Primăriei casa mea de la Dărăbani, iar casa soției, din Argeș, am donat-o Primăriei de acolo. Acum, ca avere, am apartamentul în care stau. Am găsit pe cineva să i-l vând, cu condiția să stau în el până mor, și-mi dă o sumă de bani să pot publica”, spune acad. prof. dr.  Dănăilă. Știți cât câștigă o asemenea somitate medicală la Institutul Național de Neurologie și Boli Nervoase? 2.500 de lei lunar.  E drept, pe ușa cabinetului său scrie că toate consultațiile pe care le oferă de luni până vineri sunt gratuite.  E anormal – nu? – într-o țară în care unii politicieni și clicile lor au ajuns să umble cu sutele de mii de euro din șpăgi în pungi de plastic.  În rest…

Dar în rest, nimeni dintre cei de sus nu pare a avea vreo apăsare. Nici ministrul Sănătății, nici boss-ul Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate, nici cei ce conduc casele județene, nici „factorii de decizie” din județe care au, teoretic, responsabilități în domeniu. Ei sunt ocupați până peste cap cu alte treburi, infinit mai importante, nu-i așa?