De ce Guvernul nu se uită și în ograda sa?

Cu mare tam-tam, Guvernul a anunțat nu de mult că organizează o loterie a bonurilor fiscale, ca măsură de combatere a evaziunii fiscale. „În domeniul comerțului cu amănuntul și al serviciilor prestate către populație există un nivel ridicat de evaziune fiscală, una din modalitățile concrete de eludare a plății impozitelor și taxelor datorate statului fiind neemiterea bonurilor fiscale de către operatorii economici care au această obligație. În acest context, apare ca binevenit un mijloc suplimentar, în sprijinul unei mai bune colectări a veniturilor bugetare, mijloc bazat pe cointeresarea, implicarea și responsabilizarea cetățenilor, ca beneficiari direcți ai serviciilor sociale”, făcea cunoscută Executivul motivarea acestei inițiative. 

Toate bune și frumoase, numai că mă întreb de ce se uită Guvernul doar într-o direcție, aceea a agenților economici, mai precis a micilor agenți economici, și nu face același lucru în propria ogradă. Și de ce vorbește despre „responsabilizarea cetățenilor”, dar nu scoate un cuvânt despre măsuri pentru responsabilizarea instituțiilor și companiilor statului ce risipesc fondurile publice, lucrează ineficient și nu fac eforturi pentru a crește gradul de colectare la buget (unul jalnic) nu prin a hărțui, amenința, penaliza contribuabilul de bună credință, nu prin a-l considera din oficiu evazionist și nu prin a-i percepe biruri suplimentare în mod nelegal, ci printr-o politică fiscală stimulativă. 

Și, înainte de a-și propune să combată evaziunea cu precădere în rândul micilor comercianți, Guvernul ar face bine să vadă cum stă treaba prin ministere, prin servicii deconcentrate, prin administrațiile locale, prin regiile și companiile din subordine. Ar putea constata că sifonarea, risipa banului public, utilizarea ineficientă a acestuia provoacă statului pierderi cu mult mai mari decât evaziunea din comerțul cu amănuntul. Astfel, Institutul pentru Politici Publice aprecia, pe baza unor rapoarte, că din cele aproximativ 15 miliarde de euro anual, cât reprezintă achizițiile publice, frauda se ridică la circa 3 miliarde de euro, tot anual, numai din supraevaluarea cu 20% peste prețul pieței a valorii bunurilor și serviciilor achiziționate de entități ale statului.  Dacă adăugăm fraudele cu fonduri europene, utilizarea fără cap a banilor de la Bruxelles (la care statul român asigură cofinanțarea), pentru tot soiul de inutilități și proiecte imaginare, precum și sumele imense cheltuite, de pildă, pentru programe informatice care dau chix când ți-e lumea mai dragă, ajungem la sume astronomice. Dacă Guvernul ar închide conducta ce alimentează cu bani sistemul clientelar și s-ar asigura că banii publici sunt cheltuiți eficient, acolo unde chiar este nevoie, nu cred că l-ar interesa foarte mult dacă nea Ghiță, de la buticul din colț (oricum cocoșat de biruri) dă bon atunci când vinde doi morcovi. 

Așa încât nu pot decât să subscriu propunerii unui ONG, respectiv Societatea Academică Română – ca fiecare instituție a statului să-și facă și ea publice, pe internet, facturile. Nu de alta, dar așa am vedea și noi, contribuabilii, cât și pe ce cheltuie. Și, poate, în atari condiții, s-ar gândi de două ori înainte să arunce cu banii.