Mesajul unui preot român: „Telefonul – prietenul care ne distruge familia (…) Nu ne mai ajută. Ne stăpânește”

Dependența de telefon și de rețelele sociale a devenit una dintre cele mai mari probleme tăcute ale societății moderne, afectând direct relațiile de familie, cuplurile și dezvoltarea copiilor. Specialiștii și tot mai multe voci din spațiul public atrag atenția că utilizarea excesivă a telefonului nu mai este un simplu obicei, ci un factor major de izolare emoțională.

Tot mai des, telefonul ajunge să stea „între soț și soție”, între părinți și copii, înlocuind dialogul, atenția și prezența reală. Mesele în familie, evenimentele importante sau momentele de liniște sunt fragmentate de ecrane, notificări și scroll fără sens, în timp ce comunicarea autentică dispare treptat.

Iată mesajul preotului Danu Flori:

Telefonul – prietenul care ne distruge familia…
Telefonul nu ne mai ajută.
Ne stăpânește.
Nu-l mai folosim când avem nevoie. Îl deschidem din reflex. Din gol. Din plictiseală. Din incapacitatea de a sta cu noi sau cu cei de lângă noi. Am ajuns o generație care nu mai știe să stea jos, față în față, fără să deruleze.
Suntem disperați după filmulețe, după orice ne amorțește mintea câteva secunde. Derulăm fără sens, fără oprire, fără rușine. Și ne mințim că „ne relaxăm”, când de fapt ne golim.
Telefonul a făcut ceva grav: a intrat între soț și soție.
Stau în aceeași casă, dorm în același pat, dar trăiesc în lumi diferite. Ea pe telefon. El pe telefon. Conversațiile au murit. Privirile au murit. Atingerea a murit. Și ne mirăm că iubirea s-a răcit. Nu s-a răcit. A fost ignorată.
La masă, la evenimente, la nunți, la botezuri, la înmormântări – telefonul e primul scos. În loc să fim acolo, filmăm. În loc să simțim, postăm. În loc să trăim, demonstrăm că am fost. Am ajuns să ne fie mai important ce cred alții online decât ce simt cei de lângă noi.
Copiii cresc cu un ecran în față și cu părinți absenți. Le cerem atenție, dar nu le oferim prezență. Le cerem respect, dar noi nu ridicăm ochii din telefon când ne vorbesc. Și apoi ne plângem că sunt reci, că nu comunică, că sunt dependenți. I-am învățat asta. Zi de zi.
Telefonul nu ne fură doar timpul.
Ne fură răbdarea.
Ne fură dialogul.
Ne fură familia.
Am ajuns să nu mai suportăm liniștea. Pentru că în liniște apare adevărul. Oboseala. Problemele. Distanța dintre noi. Telefonul ne ajută să fugim. Dar fuga nu vindecă nimic. Doar amână prăbușirea.
Și să nu ne mințim: multe căsnicii nu se rup din infidelitate, ci din neglijență zilnică. Din seri petrecute pe ecran, nu împreună. Din tăceri umplute cu scroll, nu cu dialog. Din obișnuința de a fi aproape fizic, dar complet absenți emoțional.
Telefonul a devenit „prietenul” nostru pentru că nu ne cere nimic. Nu cere efort. Nu cere răbdare. Nu cere responsabilitate. Dar tocmai de aceea ne strică. Pentru că viața adevărată cere. Familia cere. Copiii cer. Soțul, soția cer.
Dacă nu punem telefonul jos, vom pierde lucruri care nu se mai recuperează. Copilăria copiilor. Iubirea din cuplu. Respectul. Intimitatea. Vom avea mii de poze și zero amintiri trăite cu adevărat.
Telefonul nu e rău.
Dar locul pe care i l-am dat e toxic.
L-am pus pe masă, în pat, între oameni, între suflete. Și într-o zi ne vom uita unii la alții ca la niște străini și ne vom întreba: „Când ne-am pierdut?”
Ne-am pierdut atunci când am ales ecranul în locul omului.Telefonul – prietenul care ne distruge familia
Telefonul nu ne mai ajută.
Ne stăpânește.
Nu-l mai folosim când avem nevoie. Îl deschidem din reflex. Din gol. Din plictiseală. Din incapacitatea de a sta cu noi sau cu cei de lângă noi. Am ajuns o generație care nu mai știe să stea jos, față în față, fără să deruleze.
Suntem disperați după filmulețe. După TikTok. După Facebook. După Instagram. După orice ne amorțește mintea câteva secunde. Derulăm fără sens, fără oprire, fără rușine. Și ne mințim că „ne relaxăm”, când de fapt ne golim.
Telefonul a făcut ceva grav: a intrat între soț și soție.
Stau în aceeași casă, dorm în același pat, dar trăiesc în lumi diferite. Ea pe telefon. El pe telefon. Conversațiile au murit. Privirile au murit. Atingerea a murit. Și ne mirăm că iubirea s-a răcit. Nu s-a răcit. A fost ignorată.
La masă, la evenimente, la nunți, la botezuri, la înmormântări – telefonul e primul scos. În loc să fim acolo, filmăm. În loc să simțim, postăm. În loc să trăim, demonstrăm că am fost. Am ajuns să ne fie mai important ce cred alții online decât ce simt cei de lângă noi.
Copiii cresc cu un ecran în față și cu părinți absenți. Le cerem atenție, dar nu le oferim prezență. Le cerem respect, dar noi nu ridicăm ochii din telefon când ne vorbesc. Și apoi ne plângem că sunt reci, că nu comunică, că sunt dependenți. I-am învățat asta. Zi de zi.
Telefonul nu ne fură doar timpul.
Ne fură răbdarea.
Ne fură dialogul.
Ne fură familia.
Am ajuns să nu mai suportăm liniștea. Pentru că în liniște apare adevărul. Oboseala. Problemele. Distanța dintre noi. Telefonul ne ajută să fugim. Dar fuga nu vindecă nimic. Doar amână prăbușirea.
Și să nu ne mințim: multe căsnicii nu se rup din infidelitate, ci din neglijență zilnică. Din seri petrecute pe ecran, nu împreună. Din tăceri umplute cu scroll, nu cu dialog. Din obișnuința de a fi aproape fizic, dar complet absenți emoțional.
Telefonul a devenit „prietenul” nostru pentru că nu ne cere nimic. Nu cere efort. Nu cere răbdare. Nu cere responsabilitate. Dar tocmai de aceea ne strică. Pentru că viața adevărată cere. Familia cere. Copiii cer. Soțul, soția cer.
Dacă nu punem telefonul jos, vom pierde lucruri care nu se mai recuperează. Copilăria copiilor. Iubirea din cuplu. Respectul. Intimitatea. Vom avea mii de poze și zero amintiri trăite cu adevărat.
Telefonul nu e rău.
Dar locul pe care i l-am dat e toxic.
L-am pus pe masă, în pat, între oameni, între suflete. Și într-o zi ne vom uita unii la alții ca la niște străini și ne vom întreba: „Când ne-am pierdut?”
Ne-am pierdut atunci când am ales ecranul în locul omului.
Și asta nu e progres.
E faliment sufletesc.
Și asta nu e progres.
E faliment sufletesc.