O politică împotriva dezvoltării

Una dintre constantele guvernărilor de stânga de după 1990 a fost sancționarea fiscală a muncii și recompensarea segmentului neproductiv al populației. Un segment pe care aceste guvernări l-au tot mărit, de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Au fost pensionările la 45-50 de ani, care au scos din circuitul productiv foarte mulți oameni, operate pentru a scădea artificial rata șomajului și-a facilita raptul și distrugerea întreprinderilor foste socialiste. Atunci s-au pus bazele  dezechilibrului dintre numărul de angajați și acela al pensionarilor și presiunea cronică pe fondul de pensiilor. Au urmat valurile de disponibilizări cu salarii compensatorii, care au mai eliminat de pe piața muncii un procentaj semnificativ și, la fel de important, au alimentat formarea mentalității că e-n regulă ca statul să te plătească pentru a nu munci. Iar de aici până la a crede că este „dreptul tău” să primești bani fără să faci nimic n-a mai fost decât un pas.  

S-a creat astfel o categorie de oameni care sunt, practic, prizonierii statului, fiind dependenți de pensii, ajutoare de șomaj, ajutoare sociale, ajutoare alimentare, ajutoare pentru încălzire, alocații… Acești oameni, în marea lor majoritate, sunt neprofesionalizați sau deprofesionalizați și refuză, pur și simplu, în multe cazuri, să muncească atunci când li se oferă această oportunitate. Cunosc asemenea situații, în care administratori de societăți ce caută mână de lucru în mediul rural și în orașe mici sunt refuzați de oameni în putere, ce preferă să stea degeaba și să aștepte pomana statului, în loc să câștige mai mulți bani muncind. Oamenii aceștia sunt la mâna autorităților, de la care primesc sume mici, cu care nici nu mor, nici nu trăiesc, și sunt folosiți drept masă de manevră atunci când este nevoie de așa ceva.

Pentru a susține această categorie de asistați social, guvernările de stânga au nevoie de fonduri. Pe care le iau de la segmentul productiv al societății. Cu cât crește numeric prima categorie (și sunt multe localități în care peste 60%, uneori peste 80% din locuitori fac parte din ea), cu atât mai mare este apăsarea exercitată asupra angajaților și angajatorilor. Or, cu asemenea politică, o societate nu are cum să se dezvolte.

Nu altfel procedează actualul Guvern. Un exemplu: anunțurile privind cascada de măriri de pensii și ajutoare sociale, în paralel cu fiscalitatea pe angajați și angajatori. Pentru un salariu net, firma și angajatul respectiv trebuie să dea statului peste 70%  din acea sumă. În plus, s-a revenit la ceea ce se abrogase acum vreo doi ani, respectiv perceperea contribuției la fondul de sănătate de două ori în cazul unor salariați care obțin venituri pentru munca suplimentară (cazul drepturilor de proprietate intelectuală). De parcă atunci când sunt pacienți ar primi două tratamente în locul de unul sau în loc de o intervenție chirurgicală statul român le-ar face „cadou” încă una!