Fiecare scara de bloc are cata sa!!!

Daca in copilarie ne delectam cu „Viata la tara”, a lui Duiliu Zamfirescu, din momentul in care ajungem la maturitate, datorita conditiilor materiale specifice societatii in care traim, ajungem sa ne confruntam cu „Viata la bloc”. Este chiar foarte interesant sa auzi cum vecinii de la doi se cearta din nou din cauza parintilor, cum cei de la trei isi bat copilul, cum vecinul de palier isi pune parchet nou ori cum doamna de deasupra, gospodina din fire, bate snitele pe la cinci dimineata. Toate acestea nu ar constitui, totusi, o problema foarte mare. Insa, pentru ca viata sa ne fie si mai frumoasa, in poveste apare un nou personaj: cata.

Cand ai „sansa” sa stai zid in zid cu cata…
„De la caz la caz, personajul poate fi interpretat de o doamna ori de un domn bine. Pentru ca am avut parte de schimbari de locuinta, peripetiile s-au tinut lant (Chiar nu m-am plictisit!!!). In primul bloc seful de scara era unul dintre personaje. Pe langa faptul ca statea fata in fata cu mine si nu pierdea nici o miscare, imi mai masura si metrii cubi de apa. I se parea lui ca la mine locuiesc mai multe persoane deoarece folosec foarte multa apa. Nici vecina de sub mine – respectiv doamna de la asociatia de proprietari – nu se lasa mai prejos. Auzea ea tot felul de zgomote, deci era certa treaba cu mai multe persoane”, ne povesteste razand cu pofta Irina Dedis. Ulterior a a vut ocazia sa locuiasca zid in zid cu seful scarii. Bloc de garsoniere, deci o multitudine de persoane suferind de stres subocupational. „Locuinta numarul trei: cata nu era altcineva decat vecinul de la parter. Necasatorit si pensionar in acelasi timp, ne ponta pe toti ca la uzina. Acum, marea distractie! La a patra locuinta ma scaneaza ori de cate ori vin acasa. Nu o singura cata, ci un regiment intreg. Eu il numesc «Comitetul de urgenta». Nelipsiti din fata blocului. Iar daca doamna Vreme le joaca feste si tranteste o ploaie de toata frumusetea, nici o problema! Pentru asta s-au inventat ferestrele cu vedere la strada. Si uite asa, ei sunt mereu cu un picior inaintea mea. Stiu si ce fac, dar si lucruri de care eu nu am cunostinta ca le-as face”, adauga interlocutoarea.

Leite personajelor lui nea’ Iancu
Pentru ca multe dintre personajele lui Caragiale sunt inca vii si omniprezente in „atmosfera” citadina a zilelor noastre „catele sunt si mici burghezi descendenti din indivizii lui nea’ Iancu. Bineinteles, cea mai mare pondere este detinuta de cei care, avand origini rurale, nu au reusit sa se acomodeze si sa adopte comportamentul urban. Pentru asemenea indivizi scara, blocul, cartierul este «ulita» de acasa”, ne povesteste cu patos Simona Udreanu. Ce-i uneste pe aceia care isi umplu timpul cu aceasta indeletnicire? Cel mai si cel mai mult curiozitatea. „Se discuta despre tot si despre… nimic, despre economie, muraturi, politica, fotbal, sanatate, starea vremii, religie, moravuri si sex. Opiniile lor sunt intotdeauna categorice. Nu au importanta ora, conditiile meteo, catele discuta oricum si oricand, chiar si incarcate de sacose”, afirma Simona Udreanu. Cat despre ambientul pe care si-l asigura povestitoarele ori povestitorii nostri, amanunte precum cafeluta si tigara sunt nelipsite. „La asemenea suete sunt invitate si viitoarele cate, care trebuie formate. Pe langa tanti de 50 de ani de la etajul trei vine si «tinerica» de 35-40 de ani de la etajul patru, care ia lectii si se dovedeste a fi o eleva sarguincioasa”, ne lamureste Simona Udreanu.

De la cata de vizor la cea de pervaz
Ei bine, se poate face chiar si o clasificare a catelor, referindu-ne cu precadere la cele de bloc. „Exista cata de vizor, mai discreta din fire, care cum aude un zgomot este la usa cu umbra cu tot. Apoi, mai periculoasa este cata de parter, care stie tot ce se misca pe scara. Are un singur avantaj – blocul respectiv nu mai are nevoie de portar. Sa nu o uitam insa pe cea de pervaz, la fel de perseverenta in urmariri ca si cea de parter, doar ca priveste lumea de la inaltime”, ne spune Liana Dumitru, un om ce se declara terorizat de vecinii din categoria mai sus amintita. Asadar, fie ca ne place sau nu, fiecare avem „placerea” de a saluta zilnic asemenea colocatari. Ce-i de facut pentru a-i potoli? Deocamdata, psihologia si medicina nu au gasit medicamentul, dar… niciodata nu se stie.