Sărbătoarea celui mai mare miracol care ne-a adus darul suprem

Pentru că simbolul religios al Sfântului Nicolae, sfântul bun, darnic, milostiv (Moş Crăciun) a fost transformat într-un semn al consumismului si al materialismului, făcând pierdută astfel autenticitatea darului din seara de Ajun, ne simţim datori să aducem aminte că Crăciunul este denumirea tradiţională a sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos, celebrată în calendarul creştin la 25 decembrie, cea mai veche sărbătoare şi cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească a vieţii Mântuitorului. Stabilirea datei Naşterii Mântuitorului şi a zilei sărbătoririi acestui eveniment au în creştinism o îndelungată istorie. Biserica Creştină a stabilit această dată ca să contracareze toate sărbătorile păgâne, dedicate solstiţiului de iarnă, de tipul lui Sol Invictus la persani, ce a pătruns şi în lumea antică a Europei, a Saturnaliilor romane etc.

În 25 decembrie din secolul al IV-lea

Pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini îşi împodobeau casa de Saturnalii. Biserica timpurie nu a sărbătorit de fapt naşterea lui Hristos în decembrie până la Telesphorus, care a fost al doilea episcop al Romei de la AD 125 la 136, şi a declarat că serviciul bisericesc ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători „Naşterea Domnului şi Mântuitorului. În 320, Papa Julius I a menţionat 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos. În anul 325, Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca o sărbătoare fixă care se sărbătorea în data de 25 decembrie. A mai fixat şi Duminica în a 7-a zi din săptămână ca zi de sărbătoare, precum şi sărbătoarea mobilă (Paştele). În anul 354, Episcopul Romei, Liberius, a ordonat în mod oficial credincioşilor săi să celebreze naşterea lui Iisus pe 25 decembrie.

În Răsărit, până la sfârşitul veacului al IV­-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică 6 ianuarie, prin argumentul biblic conform căruia Mântuitorul S-a botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, obicei pe care l­-a păstrat numai Biserica Armeană şi astăzi. S-au păstrat numeroase mărturii cu privire la felul în care primii creştini au sărbătorit Naşterea Domnului. În ziua de Ajun se făcea slujbă pentru botezul catehumenilor, se citeau „Ceasurile mari”, se „umbla” cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Ziua sărbătorii era zi de repaus chiar şi pentru servitori şi sclavi. În ritualul sărbătorilor de Crăciun se recunosc cu uşurinţă reminescenţe folclorice de ordin mitologic, dovedind o sinteză a tuturor solemnităţilor, costumelor, superstiţiilor şi ritualurilor din cultul păgân al sărbătorilor de iarnă consacrate cultului soarelui (zeul Mithra) şi totodată cultului morţilor. La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătoririi Crăciunului a concurat desigur şi faptul că mai toate popoarele din antichitatea aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie). Între acestea cea mai cunoscută este cultul lui Mithra, zeul soarelui, ziua de 22 decembrie fiind introdusă oficial de împăratul Aurelian în anul 274 ca zi de naştere a zeului Soare „Învingător în contra frigului şi întunericului”. Opinia istoricilor este că ziua de naştere a zeului Mithra a fost înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului, care fusese numit de proroci „Soarele dreptăţii” (Maleahi) „Răsăritul cel de sus” (Zaharia, Luca), „Lumina lumii”, „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Simion).

Legenda bătrânului ursuz şi hapsân

În popor s-a păstrat legenda lui Moş Crăciun, bătrânul hapsân, ursuz şi deosebit de răutăcios, soţ al Crăciunesei, care, deşi avea un palat impozant, nu acceptă să găzduiască pe nici un străin venit la Betleem pentru a se înscrie, din porunca lui Cezar Augustus pe listele de recensământ.
Peste voia sa, Crăciuneasa, o femeie evlavioasă şi deosevit de bună, găzduieşte pe Maica Domnului în ieslea grajdului şi o moşeşte la naşterea Fiului. De fapt, de la îndeletnicirea soţiei sale, de moaşă, i se trage numele de „moş”. Aflând Crăciun toate cele întâmplate, îi taie mâinile Crăciunesei, dar prin minune cerească Maica Domnului o vindecă. Miracolul dumnezeiesc îl converteşte pe Crăciun la creştinism. de bucurie că soţia sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile. După joc, Împarte Fecioarei Maria daruri (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi copil. De aici rezultă transfigurarea lui Moş Crăciun într­-un sfânt care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care de suprapune cu amintirea darurilor pe care le aduc magii cei trei de la Răsărit.
Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii mâinilor stăpânei Crăciuneasa s-au transformat în colinde, care glorifică în mitologia creştină Naşterea lui Iisus.

Acestea au fost faptele. Tradiţia a brodat pe marginea acestor date minunate poveşti care circulă şi astăzi în toată lumea creştină. Colindele cântă naşterea, închinarea magilor, fuga în Egipt, prigoana lui Irod; Iisus născut într-o peşteră sau iesle peste care boii răsuflau făcându-i căldură. Seara Crăciunului (Seara de Ajun) deschide şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în Ajunul Bobotezei. La mijloc cădea Anul Nou. Conform unui scenariu mitic universal, toate acţiunile rituale din această perioadă de reînnoire a timpului aveau la bază ideea coborârii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice. Cele douăsprezece zile constituiau o perioadă periculoasă, deoarece se desfiinţează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo.