Ioan Botezătorul, singurul sfânt prăznuit și în ziua nașterii sale / Tradiții de Sânzene

Ioan Botezătorul este una dintre figurile centrale ale creştinismului, considerat ultimul mare profet al Vechiului Testament, dar şi cel care a făcut trecerea spre perioada Noului Testament. Înaintemergătorul, vestitorul şi botezătorul lui Iisus, Ioan este numit de Mântuitorul Hristos drept „cel mai mare dintre cei născuţi dintre femei”, iar Biserica îl cinsteşte ca pe cel mai mare dintre sfinţi, având nu mai puţin de şase sărbători dedicate lui.

Naşterea lui Ioan, prăznuită de toate bisericile apostolice în 24 iunie, s-a aflat în strânsă legătură cu naşterea Mântuitorului Hristos şi a fost deopotrivă un eveniment miraculos, anticipat tot de Arhanghelul Gavriil. Pe lângă vestirea naşterii sale de către înger, o femeie stearpă, Elisabeta, i-a dat viaţă, tatăl său, preotul Zaharia, a prorocit, iar pruncul s-a umplut de Duhul Sfânt: pe când încă se afla în pântecele maicii sale, sfânta Elisabeta, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia, pe Care Îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la verişoara ei. La maturitate, Ioan, „de care lumea nu era vrednică”, s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). El se hrănea cu lăcuste conservate în miere sălbatică şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi. În jurul anului 27 după Hristos, Sf. Ioan şi-­a început misiunea de propovăduire şi botezare la râul Iordan, atrăgând mulţi discipoli prin austeritatea vieţii lui, stilul predicaţiei, radicalitatea şi profunzimea mesajului. Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: „Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt”. Apogeul misiunii sale, însă, l-a constituit momentul în care Însuşi Iisus a venit la Iordan spre a fi botezat de Ioan, ceea ce a însemnat recunoaşterea prin Botez şi Teofanie (Revelarea Sfintei Treimi) a mesianităţii Mântuitorului.

Cultul Sf. ioan Botezătorul s-a dezvoltat, iar Biserica, atât în Răsărit, cât şi în Apus, i-a consacrat câteva sărbători importante: Soborul Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie), Naşterea lui Ioan Botezătorul (24 iunie) şi Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august), la care se adaugă alte trei sărbători, în calendarul ortodox.

Este singura sărbătoare pe care Biserica o dedică naşterii unui sfânt. Numele său este unul dintre cele mai răspândite printre români, dar şi printre popoarele creştine din toată lumea.

Trei lăcaşuri de cult ortodoxe din Braşov au hramul Sf. Ioan Botezătorul: Biserica din Noua, Biserica din Craiter şi Biserica din Poiană.

Sărbătoarea de Sânziene

Sărbătoarea de Sânziene (Drăgaica) e legată de cultul recoltei, al vegetației și fecundității, păstrând în ea un amestec fascinant de creștinism, tradiție populară și magie. În noaptea de Sânziene, „Dumnezeu rânduiește un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile și cerurile cu stele și vânturile” (Mihail Sadoveanu), de aceea se crede că este magică – minunile sunt posibile, forțele benefice, dar și cele malefice, ajungând la apogeu.

Legendele românești spun că Sânzienele sunt niște fecioare foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă și dau puteri deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. Se spune că Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată sau au făcut alt rău îi așteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

Peste mitul originar al fecioarelor frumoase care umblă noaptea pe câmpii și iau mirosul și puterea florilor s-a suprapus mitul Dianei romane (Sancta Diana = Sânziana), apoi cel creștin al Nașterii Sf. Ioan Botezătorul. Totuși, Mircea Eliade crede că Sânzienele sunt mai degrabă zâne benefice, dintre ele desprinzându-se un personaj feminin cu valoare de arhetip: Ioana (apoi Ileana) Sânziana, Simziana, devenită ulterior Cosânzeana. Sărbătoarea are loc la „înjumătățirea anului”, când cucul (care a început să cânte în 25 martie, la Bunavestire) amuțește, iar soarele este în plinătatea forțelor.

Sânziana – „iarba Sfântului Ioan”

Această floare de sânziană este cea cunoscută și sub denumirea de „iarba Sfântului Ioan”. iar în unele locuri sub denumirea de „iarba ce alungă diavolii și duhurile necurate”. Sânzienele sunt plante cu flori galben-aurii și plăcut mirositoare. Ele sunt cele mai îndrăgite flori, ocupând un loc aparte în obiceiurile populare românești. Cresc prin livezi, pășuni, margini de pădure și poienițe. Florile de sânziene erau folosite în numeroase practici de divinație, de prospectare magică a viitorului mai apropiat sau mai îndepărtat. Florile de Sânziene se purtau de către fete în păr, în buzunare, în sân, se încingeau peste mijloc și se puneau neîmpletite sub pernă pentru a visa peste noapte ursitul. Și tinerele neveste le purtau pentru a fi mai atrăgătoare și drăgăstoase.

Însoțite de muzică și chiuiturile băieților, fetele adună florile de Sânziene în buchete și le împletesc în formă de coroniță (cununiță colac) sau de cruce. Acestea sunt aruncate pe casă sau în oborul vitelor. Dacă cununa este a unei fete și de cunună se anină mai întâi de coarnele unei vite tinere, ursitul va fi tânăr. (Tudor Pamfile). La aruncarea pe casă participă toată suflarea pentru a-și afla norocul în viitor. Fiecare își aruncă cununa sa, iar reprezentanții pe cele ale absenților. Dacă cununa se oprește pe acoperiș, este semn că acel a cui este sau pentru care s-a menit va avea bucurii, îi va merge bine; dacă dimpotrivă va cădea, este semn vădit pentru acela că îi va merge rău și poate chiar va muri. (Tudor Pamfile). În unele sate, era obiceiul ca pe drumul de întoarcere în sat, fetele să privească prin cunună, iar în funcție de însușirile persoanei văzute, să afle calitățile viitorului soț.

De asemenea, coronițele și buchetele sunt așezate pe porți, uși, ferestre, preșuri, pe stupi sau chiar în straturile de legume, în credința că ele vor ocroti casa și gospodăria de puterea forțelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate și belșug oamenilor, animalelor și semănăturilor.

Obiceiuri diferite

Sărbătoarea de Sânziene este o sărbătoare a satului tradițional românesc cu diverse obiceiuri în funcție de zona etnografică. În Bucovina sărbătoarea este dedicată Sfântului Ioan cel Nou (Sfântul Ioan de Vară), ale cărui moaște se află la Suceava. În Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș importanța zilei este dată de relația cu Sânzienele, zânele bune care dau noroc pentru holde și sănătate. În Muntenia, sărbătoarea se numește Drăgaica, unde există obiceiul că mai multe fete să se facă Drăgaici. Cea mai frumoasă dintre ele se îmbracă în mireasă și capătă puteri nelimitate: dă roade holdelor și le apară de furtuni și grindină, dă miros florilor, dă sănătate bolnavilor, ursește fetele de măritat, dar apoi, trei ani se spune că nu se va putea căsători, căci de trei ani are nevoie ca să se lepede de puterile pe care le-a primit în calitate de Drăgaică.

Tradiția de Sânziene se ține și în satul turistic Șirnea.

Și regretatul profesor Ioan Sorin Apan reconstituia, împreună cu tinerii din Minisatul Sf. Andrei din Brașov, obiceiul de Sânziene (foto 2).