Expres

Eminescu, 135 de ani de la înveșnicire (video) / Nici măcar o acțiune (anunțată) la Brașov

Eminescu, 135 de ani de la înveșnicire / Nici măcar o acțiune (anunțată) la Brașov
În zorii zilei de 15 iunie 1889, se stingea din viață, în casa de sănătate a dr. Șuțu din București, și trecea în eternitate, la doar 39 de ani, Mihai Eminescu, poetul, omul de cultură și ziaristul a cărui copleșitoare personalitate pune în mișcare și astăzi spiritualitatea românească.

Sau așa ar trebui să fie. Deși e chiar o „cifră rotundă”, nici măcar o acțiune culturală de comemorare/celebrare nu a fost anunțată la Brașov. Nici la nivel național sau, oricum, nimic răsunător.
Probabil, ca în fiecare an din ultimii 35, în 15 ianuarie și 15 iunie, Patriarhia Română o să oficieze un parastas (foto 7-8) la mormântul poetului din Cimitirul Bellu.

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul „Junimii” și editorul singurului volum antum (foto 2-5) al poetului, făcea acum 135 de ani, o previziune care s-a adeverit: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, scria G. Călinescu în cartea dedicată vieții lui Eminescu.

La fel considera criticul şi istoricul literar P.P Panaitescu, rămas în istorie drept Perpessicius, cel care a strâns în tomuri uriașe opera lui Eminescu: O viaţă de om nu ajunge să suprindă totalitatea moştenirii literare a lui Eminescu, singura, de altminteri, de a lăsat, căci, după cum se ştie, coroanele mortuare i-au fost procurate cu talerul” (foto 6 – desen de Constanin Jiquidi).

Şi totuşi, dacă se ştiu şi s-au scris atâtea despre Eminescu, despre viaţa şi, mai ales, opera sa, modul în care a murit poetul rămâne o enigmă, subiect de controverse. Pe lângă ipoteza asasinării sale prin otrăvire cu mercur chiar de către cei care ar fi trebuit să îl trateze sau a uciderii sale intenţionate de către un „coleg” de ospiciu, rezistă în istoria literară („vinovat” fiind G. Călinescu, susținea criticul Nicolae Manolescu) varianta morţii sale ca o consecinţă fatală a contractării sifilisului, cam singurul lucru pe care un absolvent de liceu îl reţine şi îl aruncă batjocoritor.

Este greu, când vorbești despre Eminescu, să eviți formulele stereotipe și metaforele tocite, gen „Luceafărul poeziei românești” sau „geniul tutelar al literaturii (culturii) române”.
Pe de altă parte, în ultimii ani, au ieșit în prim-plan eforturile de micșorare și de negare, de denigrare a lui Eminescu.

De aceea, îi lăsăm pe marii scriitori și critici literari, asemenea celor doi citați mai sus, să vorbească despre Eminescu.
Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.
Lucian Blaga vorbea, în „Spațiul mioritic”, despre „Ideea Eminescu”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

Sadoveanu exprima foarte limpede această idee: Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

Tudor Arghezi scria: „A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”.

Ioan Slavici rememora: „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții. Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (…) Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitate desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele”.

Referindu-se la relația de prietenie cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici mărturisea: „Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi. (…) Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine. (…) Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română. (…) Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering”.

Despre perioada de la „Timpul”, Slavici își amintește: Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire. (…) Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel. Doi dușmani primejdioși avem în fața noastră, zicea el, răutatea și prostia omenească. În luptă cu acești n-avem să discutăm, ci să lucrăm și mergem înainte”.

Geo Bogza puncta: El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta „omul deplin al culturii românești”.
El adăuga: „Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.
Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga
scria„Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”.
Tot ea afirma: „Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea «marilor’»este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel «Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface», dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”.

Academicianul Eugen Simion argumenta: „Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. (…) Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste (…) cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească, ori nu citesc ce trebuie”.

Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea: „Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

Urmându-i îndemnul, vă oferim măcar un poem recitat de regretatul actor Adrian Pintea, cel care l-a întruchipat pe Mihai Eminescu în filmul „Un bulgăre de humă”, dedicat marelui prieten al poetului, Ion Creangă.

Vorbind de recitirea poeziei sale, să spunem că multe dintre versurile eminesciene au inspirat piese muzicale de diverse genuri: lieduri, romanțe, folk, pop. Un exemplu strălucit se regăsește în repertoriul formației „Mondial”.

Să dăm cuvântul poeților

Tudor Arghezi, în poezia „Inscripție pe amfora LUI”, scria: „Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei,/ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.

Adrian Păunescu l-a cuprins pe Eminescu într-o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte cunoscută („Dor de Eminescu”), fiind lansată și promovată în Cenaclul „Flacăra”: „Într-o lume relativă/ Ce-a făcut și-a desfăcut/ Eminescu-i remușcarea/ Dorului de absolut/ Dacă unu și cu unu/ Nu mai vor să facă doi/ Eminescu este chipul/ Infinitului din noi./ Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea/ Pe pământul vechii Dacii/ Când mai mare, când mai mic/ Dacă n-ar fi Eminescu/ Viața nu ne-ar fi nimic./ El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/ Eminescu-i peste tot/ Într-o lume relativă/ Mai avem un nume sfânt/ Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.


Grigore Vieru, care spunea „Așa cum îl iubesc pe Eminescu, iubesc și lacrima lui”, i-a dedicat o poezie. Pusă pe muzică de Ioan Aldea Teodorovici, a devenit foarte cunoscută și îndrăgită: „La zidirea Soarelui, se știe,/ Cerul a muncit o veșnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră — Eminescu”.

Încheiem cu Nichita Stănescu

EL
Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat şi mai nins. Nu trece zi şi nu trece noapte în care, firesc cum respirăm să nu-­i zicem şi numele lui, ca pe ceva sigur al tuturora şi sigur al fiecăruia dintre noi. Pentru noi, Eminescu este o fiinţă asemănătoare mării care spală cu valuri arhipelagul homeric al lui Ulysse. Eminescu se mira înminunat că ar fi putut să creadă că ar putea să moară vreodată. Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată. Ce iarnă frumoasă la 15 ianuarie! O, tu fulg de zăpadă, râu şi coroană a purităţii sufletului nostru de copil!
Eminescu este numele acestei ţări.
România este numele lui Eminescu.
El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să fim ai LUI
.

EMINESCU

„Atât să nu uitaţi:
că el a fost un om viu
viu
pipăibil cu mâna.

Atât să nu uitaţi,
că el a băut cu mâna lui, ­
că avea piele
îmbrăcată în ştofă
.

Atât să nu uitaţi,
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, ­
că El a trăit,
înaintea noastră
Numai atât, în genunchi vă rog, să uitaţi!”


Acest material este proprietatea site-ului Mytex.ro si poate fi preluat pe site-ul dvs doar cu citarea sursei prin afisarea linkului catre articolul din site-ul mytex.

Google Ads Whatsapp Channel

Articole asemănătoare

0 0 voturi
Evaluarea articolului
Abonaţi-vă
Anunțați despre
3 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cele mai votate
Păreri in linie
Vezi toate comentariile
Ron
1 luna în urmă

Niște rahați,psd pnl udmr și usr.Jeguri de caractere,de doi lei,ce știu ei de poezie.Daca se caca vreun stat străin, imediat colorăm Tâmpa in culorile lor.

Ron
1 luna în urmă

Conducători de rahat ce avem .

Ron
1 luna în urmă

Unde ești, Scripcarel “naționalist “, nu te bagi la Cultura?

Back to top button