„Un sistem de-a dreptul criminal” (II)

Sistemul public de sănătate din România este finanțat o dată din fondul unde se colectează contribuția la asigurările sociale de sănătate (angajați, plus angajatori, plus pensionari cu pensii de peste 740 de lei, plus cei ce realizează alte categorii de venituri, nu mai detaliez). Mai beneficiază de venituri din așa-numita „taxă pe viciu” (procent din accizele pe tutun și băuturi alcoolice), din taxa claw-back (percepută importatorilor și deținătorilor de autorizații de comercializare a medicamentelor din lista de compensate), precum și de subvenții de la bugetul de stat, respectiv parte din impozitarea generală. Vorbim de sume totale imense, de ordinul multor miliarde de euro, dintre care cea mai mare parte o reprezintă banii asiguraților, plătiți din veniturile lor (plus partea pe care o plătesc angajatorii) fondului de sănătate. Partea proastă este că acești bani sunt controlați de Guvern, care îi colectează prin intermediul Ministerului de Finanțe și îi dirijează prin intermediul Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate și Caselor județene, conduse de oameni numiți pe criterii proponderent politice de partidul sau partidele care guvernează. 

Partea de-a dreptul tragică este că în pofida sumelor astronomice de care beneficiază, pe hârtie, Sănătatea, sistemul sanitar public suferă de subfinanțare cronică. Și, din câte am putut observa de-a lungul anilor, zecile de „reforme” începute sub pixurile a vreo 26 de miniștri schimbați în 25 de ani au fost mai mult din acelea contabilicești, axate pe „cum să facem să reducem cheltuielile de colo și de colo”. Și nu de puține ori, această deviză a fost completată, în șoaptă sau în gând, cam așa: „ca să rămână mai mult de prăduit”. Așa s-a ajuns să existe semnificativ mai puțini medici și asistenți la suta de mii de locuitori decât în celelalte țări ale UE cu care ne putem compara (nu vorbim aici de statele occidentale dezvoltate, cum ar fi Germania, Austria, Marea Britanie, Franța etc.). Iar media tot scade, ca urmare a „minunatelor condiții” ce determină personalul medical să plece din țară. Aproape oriunde, numai aici nu! Și tot așa s-a făcut ca numărul spitalelor să scadă cu 40% în comparație cu 1970, iar numărul de paturi să fie mai mic cu vreo 35%  decât în 1990.

(continuare în numărul viitor)