Un simplu joc de imagine

Sunt, iată, douăzeci de ani de când sute de mii de oameni demonstrau în stradă împotriva comunismului și-a activiștilor săi, iar la Timișoara apărea – în 12 martie 1990 – o Proclamație care spunea că, în decembrie ’89, în acel oraș revoluția a pornit „împotriva întregului sistem comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR”. Apoi, la celebrul punct 8, se cerea interzicerea, pentru primele trei legislaturi consecutive, a dreptului la candidatură al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. „Cerem, de asemenea – afirmau semnatarii – ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării”.
Îndeplinirea atunci a acestor revendicări, adică emiterea în anii ’90 a unei legi a lustrației, ne-ar fi scutit, sunt convins, nu de toate, dar de destule din bolile care au măcinat și continuă să macine societatea românească. Am fi avut, probabil, mai puține mizerii, mânării, învârteli, golănii, escrocherii, prăduială a averii statului și scandaluri în politică și în economie. Mai puțină reținere sau chiar teamă față de cuvântul „capitalism”. Din nefericire, cei care au pus mâna pe putere după împușcarea Ceaușeștilor, ca și activiștii & securiștii mai mititei, ce țineau morțiș să parvină în politica „democratică”, s-au opus. Aveau treburi importante de făcut în țara asta și nu se puteau împiedica de niște „captete înfierbântate”, de niște „extremiști” , care  le pretindeau să stea pe tușă tocmai când înșfăcaseră pâinea și cuțitul și se pregăteau să se înfrupte din România.
Acum, după douăzeci de ani, ca-n romanul lui Dumas, a veni și a fâlfâi cu mândrie o lege a lustrației mi se pare de un ridicol ce frizează batjocura. Inșii „cu funcții de răpundere” pe vremea comunismului s-au cam dus sau, dacă nu, sunt demult la pensie, că atunci, pentru a ajunge la asemenea poziții, nu se prea puteau „arde etapele”, trebuia s-o iei de jos, să avansezi încet, pas cu pas. Abia pe la 40 și ceva de ani, cel mai devreme și dacă aveai noroc gârlă, puteai să mulțumești din inimă partidului că a avut încredere în tine. Nici măcar pe nemuritorul Iliescu nu-l mai atinge o lege din asta, că nu mai are nici o funcție în stat și e mai mult decât probabil că nici nu mai aspiră la așa ceva. Și-atunci?
Păi, atunci nu mai rămâne decât să convenim că adoptarea și promulgarea unei asemenea legi, care a zăcut ani de zile în Parlament nebăgată în seamă, este un simplu joc de imagine, nici măcar unul subtil.
Și mai are un scop: acela de a
abate atenția de la „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”, vorba lui Caragiale. Nu știu Dvs. ce gândiți despre trebșoara asta, dar eu unul cred că nu stafia comunismului este acum pericolul numărul unu pentru români și România, ci faptul că economia, finanțele, sănătatea, învățământul, administrația și celelalte sisteme publice se prăbușesc. Iar oamenii trăiesc tot mai prost. Le umple oare anticomunismul acesta întârziat farfuriile? 

P.S. Rog a nu se înțelege din cele de mai sus că sunt împotriva unei legi a lustrației. Am pledat din 1990 pentru necesitatea ei. E bună și acum, după douăzeci de ani, deși nu prea mai are obiect. Măcar așa, ca statuare a unui principiu. Dar mi-aș dori să nu se facă și din asta un show național. Dacă se va adopta atât de târziu, măcar să se adopte în liniște, fără tam-tam. Cu mai multă decență, și chiar cu oarece discreție.