Un angrenaj uriaș (II)

Scriam ieri că sistemul care a transformat producerea hranei într-o industrie ca oricare alta este unul bazat pe creștere și în care rolul principal nu-l mai joacă producătorul, ci comerciantul. Foarte pe scurt, asta înseamnă că, pentru a produce la un preț competitiv, cel ce reprezintă prima verigă în sistem este obligat să producă în cantități tot mai mari. Cu cât produce mai mult, cu atât se vede silit să producă și mai mult, dacă nu vrea să fie scos de pe piață. Treaba asta este posibilă tocmai datorită faptului că acum marii comercianții fac regulile și, așadar, dictează prețurile de achiziție. Și fac asta, la prima vedere, în beneficiul consumatorului, pe care îl momesc cu lozinca prețurilor mici, cu „trei la preț de două”, cu „acum cu 20% mai mult la același preț” și-așa mai departe. Iar pentru putea face asta, marii comercianți forțează producătorii să livreze, la rândul lor, la prețuri din ce în ce mai reduse. Iar producătorii n-au încotro și sunt obligați să-și micșoreze costurile. Ce înseamnă asta? Păi, una din variante este să umble la calitate. Iar aici un ajutor „neprețuit” îl oferă industria chimică, care le pune la dispoziție substanțe ce permit „îmbunătățirea” gustului, culorii, consistenței etc. Acești aditivi înlocuiesc ingrediente naturale (mai scumpe), lungesc termenele de garanție, maschează deficiențe ale produsului finit și dau posibilitatea unui proces de producție mai rapid, în sistem industrial. Adică scad costurile. Firește, pentru a putea face asta, producătorul are nevoie să investească în tehnologie, la fel cum agricultorul, dacă vrea să vândă grâu mai ieftin, are nevoie de o combină mai bună, care să-i scadă costurile cu recoltarea. Nu este, însă, suficient. Mai trebuie scăzut și costul cu forța de muncă; de pildă, prin mutarea procesului de producție în țări sărace, unde salariile sunt infime. Și tot nu este suficient, din cauză că marii comercianți presează mereu pentru reducerea prețurilor de achiziție. Așa încât singura variantă de reducere a costurilor rămâne să producă tot mai mult, pentru a-și distribui aceste costuri pe o cantitate mai mare de produse. Așa se explică, cel puțin în parte, cvasi-dispariția micului producător și apariția, în locul său, a marilor firme ce produc mărfuri alimentare în cantități uriașe. Și, dacă oferta crește mai repede decât cererea, așa cum se tot întâmplă de vreo 50 de ani în lume, prețurile la producător tot scad, ceea ce îl determină pe acesta să producă și mai mult, pentru a-și scădea și mai mult costurile. Și iată cum cercul vicios se închide. Iar una dintre consecințe este aceea că țările care înregistrează supraproducție (adică țările dezvoltate) duc o politică de impunere a surplusului în exterior. Adică în țările care nu-și pot hrăni populația din resurse proprii sau au fost aduse, tot de țările dezvoltate, în această ipostază, deși au potențial de a hrăni uneori dublul sau triplul populației lor. Cazul României, de exemplu, care are potențial agricol să hrănească 70-80 de milioane de oameni, dar importă cam 80% din produsele și ingredientele alimentare.

(continuare în numărul viitor)