„Răstoarnă o piatră și mă vei găsi” (II)

În afară de faptul că statul asigură salarizarea personalului clerical și neclerical al Bisericii – deși, repet, România este stat laic, nu religios – cultele recunoscute de lege sunt scutite de taxe și impozite. Sunt voci, și nu puține, care susțin, cu argumente, că, practic, aceste culte se comportă și sunt tratate ca stat în stat. Eu, unul, nu cred că e chiar așa, dar stipendiile primite de la buget (pentru salarii, pentru construcții etc.) și scutirile de taxe și impozite, precum și toleranța față de evaziunea fiscală nu mi se par deloc în regulă. Nu e corect ca statul să judece cu două măsuri. 
Cultele (și, ca ortodox, mă refer în primul rând la BOR) sunt furnizoare a numeroase servicii, depășind cu mult oficierea regulată a slujbei: nunți, botezuri, înmormântări, pomeni, binecuvântări, rugăciuni speciale… Ca fapt divers, am văzut mai demult, la o mănăstire, într-o zonă în care parcarea era interzisă, un șir lung de mașini pe lângă care mișunau clerici. Nedumerit, m-am apropiat și am întrebat pe unul dintre posesorii acelor autoturisme ce se întâmplă. Omul m-a privit de parcă aș fi fost căzut din Lună și mi-a răspuns: „Cum ce se întâmplă? Sfințim mașinile! Aici e mai ieftin, iau doar două milioane”.  Evident, celor ce plăteau nu li se dădea nici un bon fiscal, nici o chitanță. La nunți, botezuri, înmormântări etc., se întâmplă în imensa majoritate a cazurilor cam așa cum a descris cineva pățit: „Întrebați cât trebuie să li se plătească –  fiindcă nu este afișat nici un tarif, preoții răspund cu smerenie și ochii plecați cucernic spre pământ – „cât credeți de cuviință” sau „cât vă lasă inima”. Numai că inima aceasta trebuie să se fi deprins mai din timp cu mecanismele pieței credinței. Căci dacă tu întinzi, să zicem, 200 RON pentru o nuntă, e posibil ca părintele să ridice cu indignare ochii din pământ și să-ți spună pe șleau că inima ta s-a înșelat. „Mai pune ceva, că doar n-o să te zgârcești tocmai la așa sărbătoare. Să se bucure și Sfânta Biserică, nu doar nuntașii!”. Te supui și mai scoți 200 de lei. Iarăși ești ținta unei priviri mustrătoare: „Da’ pentru cantor? Da’ pentru cor?”. Dacă ai proasta inspirație să răspunzi că habar n-ai avut că trebuie plătit separat și cel ce cântă în biserică, iar cor n-ai cerut, ești privit și mai urât… „ei, n-ai cerut… acuma vrei să strici nunta cu discuții din astea în casa Domnului?”. În final, plătești, că
n-ai ce face, ba mai pleci și rușinat”.
Pe lângă privilegiul unor asemenea servicii nefiscalizate (chiar și atunci când omul primește o chitanță, pe aceasta este scrisă o sumă mai mică decât aceea pe care a plătit-o și, oricum, statul nu vede un ban din această tranzacție), cultele dețin monopolul comerțului cu obiecte bisericești. Altă sursă de bani nefiscalizați. Apoi, slujitorii Bisericii desfășoară activități economice, deseori de amploare, dar neimpozitate. Biserica are hoteluri, pensiuni, restaurante, depozite de alcool, fabrici de cherestea, cabinete medicale, publicații, posturi de radio și televiziune (aici se poate număra printre „moguli”), sute de mii (sau chiar mai multe de-atât) de hectare de pădure, sute de mii de hectare de alte terenuri, zeci de mii de clădiri. La aceste uriașe surse de venituri, se adaugă milostenia populară. Și nu vorbesc neapărat de celebrele cutii ale milei, ci mai ales despre cele două procente din impozitul pe venit al fiecărui român, din care instituțiile bisericești își iau an de an partea leului. În 2008, de pildă, din aceste 2 procente, Biserica Ortodoxă s-a ales cu nu mai puțin de 6 milioane de euro.
    (continuare în numărul viitor)