„Răstoarnă o piatră și mă vei găsi” (I)

Nu-l simpatizez pe deputatul Silviu Prigoană, deși, față de alți politicieni, are calitatea că, măcar din când în când, spune lucrurilor pe nume, chiar dacă asta îl dezavantajează. Dar nu pot decât să susțin, din acest colț de pagină, proiectul său de lege privind reducerea contribuției statului la salarizarea personalului clerical, pe considerentul că guvernanții trebuie să-și revizuiască prioritățile, mai ales că fondurile pentru sănătate, educație, administrație publică etc. au fost reduse, drastic, în unele cazuri. Îi dau dreptate d-lui deputat și atunci când susține că – fără a considera salariile clericilor o risipă și fără a fi împotriva manifestării libertății de conștiință – „este firesc ca în perioade de restriște, cum este aceea pe care o traversăm, entitățile religioase să sprijine statul, așa cum și statul le-a sprijinit atunci când acest lucru era posibil”.
Aș merge și mai departe, chiar dacă sunt conștient că îmi voi atrage destule vorbe grele. Statul român este laic sau religios? Este un stat laic, așa cum știm cu toții! Și atunci, de ce să plătească salariile clericilor? De ce să figureze aceștia și drept angajați ai statului?
Pe urmă: l-am auzit, nu demult, pe președintele României spunând că toate veniturile trebuie impozitate. Dar de ce trebuie impozitate veniturile unuia care muncește șase zile pe săptămână, 10-12 ore pe zi, sau ale unui pensionar, dar nu și veniturile, incomparabil mai mari, obținute de Biserică și de slujitorii acesteia? Și, ca ortodox ce sunt, e firesc să mă refer în primul rând la Bisericsa Ortodoxă, numită de unii „cea mai de succes afacere de după 1990”.
Un exemplu, din multele ce se pot da. Un spital avea un parc, unde personalul sanitar, bolnavii și vizitatorii acestora se puteau bucura de verdeață și răcoare de primăvara până toamna. Și locuitorii din apropiere  erau mulțumiți că au o oază de verdeață. Într-o zi, însă, a apărut în parc o organizare de șantier și, într-un an și ceva, parcul s-a transformat în biserică. De ce? Păi, un băiat de popă terminase studiile și părintele său i-a făcut cadou o parohie, pe care a obținut-o înjumătățind parohia veche, numai el știe cu ce intervenții și cheltuieli. Probabil edificiul de cult ar fi fost gata și mai devreme, dar constructorii trebuiau să termine întâi vila proaspătului părinte… Ceea ce au și făcut, iar beneficiarul nici măcar n-a catadicsit să mulțumească statului și enoriașilor, care i-au finanțat viloiul.
 
    (Continuare în numărul viitor)