„Priorități”

Președintele Comisiei pentru Afaceri Interne din Bundestag a declarat deunăzi că România nu va adera la spațiul Schengen în 2015. Această luare de poziție confirmă ceea ce autoritățile germane spun de mai multă vreme: că mai-marii de la București nu au progresat suficient în ceea ce recită ori de câte ori au ocazia: lupta împotriva corupției și a criminalității organizate. Și uite-așa, se duce pe apa Sâmbetei încă o „prioritate” guvernamentală, fie că la putere este PSD, fie că a fost PDL sau PNL. Până una-alta, nimeni dintre cei de-acolo, din vârful statului, nu a explicat poporenilor, cu subiect și predicat, ce câștigă, concret, din aderarea asta la Schengen Ţața Floarea, cu 400 de lei pensie, ori Gheorghe Amărășteanu, care întinde de un salariu mereu mai mic decât nevoile.  Că nu vor mai fi controale la frontiera cu Ungaria? Așa, și? Mare scofală! Ce câștigă – repet, concret – din asta marea majoritate a cetățenilor români onești? 

O altă „prioritate” declarată inițial pentru 2015 era îndeplinirea condițiilor de intrare a țării noastre în zona euro. Alt eșec, urmat de declararea altei date „prioritare”, undeva prin 2019. Și, la fel ca în cazul Schengen, nimeni nu explică în mod coerent, inteligibil, care sunt criteriile ce trebuie îndeplinite și ce câștigă românul obișnuit din treaba asta. Dacă câștigă…  

Firește, potrivit Tratatului de la Amsterdam, semnat în 1997, toate statele admise în UE sunt obligate ca, la un moment dat, să intre și în zona euro, cu condiția îndeplinirii unor criterii: inflație cu maximum 1,5% peste media celor mai performante trei țări din UE, datorie publică mai mică de 60% din PIB, curs stabil al monedei naționale, deficit bugetar mai mic de 3%, iar dobânda pe termen lung – cu maxim 2% peste media celor mai perfomante trei țări din UE. Iar potrivit Comisiei Europene, înainte ca un stat să poată adopta moneda euro, trebuie să poată garanta că economia este suficient de bine pregătită pentru acest pas și că se poate integra cu ușurință în regimul monetar al zonei euro, iar legislația națională să fie compatibilă. Problema este – chiar îndeplinind criteriile (un vis cam îndepărtat, totuși) – când anume este bine să facem pasul acesta. Nu de alta, dar trecerea de la leu la euro nu are doar beneficii, cum încearecă unii să prostească lumea, comportă și riscuri, mai ales într-o țară cu o populație atât de săracă precum România și care a pierdut (mai corect spus, a cedat) controlul resurselor și al sistemului bancar. Iar beneficiile astea nu se răsfrâng automat și imediat asupra cetățeanului de rând. Dimpotrivă, pentru acesta, adoptarea euro ar putea însemna, cel puțin câțiva ani, noi greutăți de înfruntat. În primul rând creșterea prețurilor, cel mai simplu prin rotunjiri în sus, așa cum s-a întâmplat în alte cazuri. Apoi, dacă până la intrarea în zona euro, există criteriul unei inflații scăzute, ulterior criteriul dispare; iar în țările unde acest indicator a fost „ținut” jos în mod artificial, s-au înregistrat creșteri de prețuri după trecerea la euro. Iar cine își închipuie că salariile se vor alinia celor din Vest, e un foarte mare naiv. Nu pică bani din cer.