„Pisica” Stolojan

La inceputul anilor ’90, Theodor Stolojan a fost, o perioada, seful lui nea Nicu Vacaroiu. Mai tarziu, cand Iliescu si partidul sau erau la putere, Theodor Stolojan a fost numit de fe(de)senisti in functia de
prim-ministru, unde s-a remarcat prin trei chestiuni. Prima: a nationalizat valuta firmelor. A doua: avea capacitatea de a tine liderii sindicali in negocieri pana cand acestora le cadeau ochii in gura si adormeau, extenuati, cu capetele pe masa. Si-a treia: de cate ori aparea la televizor si, cu o mutra de inmormantare, anunta ca e de rau si-o sa fie si mai rau, de tot atatea ori ii crestea popularitatea.
Intr-o campanie electorala, acelasi Stolojan a facut parte dintr-un soi de comitet de sprijinire a candidaturii lui Ion Iliescu, nesfiindu-se sa declare despre acesta, la o adunare populara, ca „recunosc valoarea acolo unde este”, cuvinte care l-au transformat in tinta a ironiilor unor ziaristi si politicieni (inclusiv liberali). In vara anului 2000, insa, pe fondul puternicei erodari a Conventiei Democrate, PNL a cautat o solutie sa salveze ce se mai putea salva. Atunci s-a dovedit Valeriu Stoica (seful partidului) mai destept decat liderii taranisti (lucru, de altfel, nu prea greu…) si a intrevazut pericolul de a pierde nu doar puterea, ci si locurile din Parlament. Ca solutie de evitare a acestei situatii a ales-o pe aceea de a-l inregimenta pe Stolojan in PNL si de a-l propune candidat la Presedintia Romaniei. Miscarea s-a dovedit inspirata. Stolo a reusit sa salveze PNL-ul de soarta PNTCD-ului. La vreun an si jumatate dupa, simtind presiunea tot mai puternica a unor lideri liberali in frunte cu Dinu Patriciu si Calin Popescu Tariceanu, Valeriu Stoica a mutat din nou. La vremea aceea, Stolojan era pe punctul de a parasi partidul, declarandu-se dezamagit de felul in care acesta functiona si spunand ca se retrage sa se „reculeaga” . La propunerea lui Stoica, i se adreseaza o misiva in care i se cere nu numai sa nu plece, ci si sa candideze la sefia PNL. I se accepta si conditiile pentru preluarea conducerii: sa schimbe statutul si sa-si aleaga singur staff-ul. Congresul Extraordinar din august 2002 a fost o simpla formalitate, iar fostul lider, Valeriu Stoica, a devenit un soi de eminenta cenusie a proaspatului sef.
In 2004, Stolojan a fost din nou candidat la Presedintie, de data asta din partea Aliantei PNL-PD. Un candidat cam sters, parca fara chef, mai ales atunci cand trebuia sa calce acceleratia. Taman cand sa inceapa campania oficiala, Alianta stationa in loc sa creasca in sondaje, iar prezidentiabilul era in regres. Ce a urmat se stie: lacrimile lui Basescu, retragerea lui Stolo, pe motiv ca nu-l mai tineau nervii sa se bata cu „sistemul ticalosit” care il ameninta s.a.m.d.
Om prevazator, noul sef al statului nu s-a despartit de cel a carui candidatura o preluase. L-a luat la Controceni, probabil pe principiul „tine-ti prietenii aproape, iar adversarii si mai aproape”. In mod sigur, insa, l-a luat pentru a-l folosi pe post de pisica de aratat lui Tariceanu si fidelilor acestuia. Si iata ca, dupa criza de inconsecventa a premierului, pisica a inceput sa scoata ghearele. Inevitabil, a reaparut si Valeriu Stoica, agitand propunerea inlocuirii lui Tariceanu cu Stolojan si in fruntea Guvernului, si in cea a PNL. A doua mutare in partida asta i-a apartinut „pisicii”, care, dupa ce s-a prefacut ca se codeste, a declarat ca il doare sufletul cand vede ce se intampla cu partidul pentru care a muncit atat, ca ceva trebuie sa se schimbe si „daca organizatiile judetene ale PNL considera ca eu trebuie sa joc un rol in aceasta schimbare, atunci sunt pregatit si este de datoria mea sa raspund la aceasta chemare”. Si uite-asa, PNL s-a impartit in doua tabere care se bat intre ele (aud ca au inceput sa se bata si la propriu…): una pro-Tariceanu si alta pro-Stolojan! Cum spunea cineva, din „factor de coeziune”, Stolo a devenit factor de dezbinare. Daca va ganditi putin cine trage foloasele si cine ponoasele din scandalul asta, veti intelege si de ce joaca acest rol dl. consilier al d-lui Basescu…