Pe propria piele

Într-o povestire a lui Franz Kafka, unul dintre personaje este invitat să asiste la pedepsirea unui soldat. Treaba se făcea cu ajutorul unui instrument cam cârpăcit, al cărui mod de funcționare îi este explicat cu acribie de un ofițer, care îndeplinește și rolurile de judecător și de călău. „Celui condamnat i se scrie pe trup, cu ajutorul acestei mașinării dotate cu dinți metalici, porunca pe care a încălcat-o”, perorează ofițerul-judecător-călău. Numai că scrisul se face foarte lent, vreme de multe ore, la finalul cărora condamnatul își dă duhul. Personajul întreabă dacă soldatul, care aștepta cu un aer senin în apropiere, își cunoaște îngrozitoarea sentință. „Nu – vine răspunsul – o va afla pe propria piele”. „Măcar știe că a fost condamnat?”. „Nici asta”, spune zâmbind ofițerul. „Așadar nu știe dacă judecătorul, adică dumneavoastră, a ținut cont sau nu de apărarea lui? „Nu știe, fiindcă n-a avut ocazia să se apere”, ripostează ofițerul, agasat că oaspetele insistă atât într-o chestiune care lui i se pare de la sine înțeleasă. „E stupefiant! Trebuia să i se ofere prilejul să se apere!”, exclamă oaspetele. „Aici la noi e altfel. Eu sunt judecătorul, deoarece îl asistam pe fostul comandant și, dintre toți, cunosc cel mai bine instrumentul de execuție. Principiul după care se iau aici deciziile este următorul: vina este întotdeauna mai presus de orice îndoială”.

Oare nu seamănă, întrucâtva, realitatea pe care suntem siliți s-o trăim în România cu cea de mai sus? Oare nu trăim într-un univers realmente kafkian, unde statul își condamnă cetățenii-contribuabili fără ca aceștia să afle decât atunci când e prea târziu și când mașinăria a fost pusă în funcțiune? Oare multe instituții nu se ghidează și ele după principiul „vina contribuabilului e mai presus de orice îndoială”?

Treaba asta vine și din marele dispreț al celor de sus față de cei de jos, și din aceea că România este un teritoriu în care părerile și interesele diverșilor demnitari și înalți funcționari se substituie adesea legilor, iar deciziile politice, sociale și economice se iau după interpretări; totul este interpretabil, orice hotărâre, orice lege, începând de la aceea fundamentală – Constituția. România este un teritoriu locuit de niște oameni tot mai mai posomorâți, tot mai nervoși; de niște oameni înlăuntrul cărora moare orice speranță, de niște oameni aduși nu doar la sapă de lemn, ci și într-o stare de maximă confuzie, de năuceală (pentru a fi mai ușor de manipulat), supuși abuzurilor din partea instituțiilor statului și forțați să dea zilnic teste de supraviețuire. România este un teritoriu exploatat, jefuit de cei mai puternici, unde se înstăpânește haosul. Iar asta o constatăm precum condamnatul din povestirea lui Kafka: pe propria piele.