O rușine națională (I)

În 8 februarie 1941, cu șase ani înainte de a fi arestat de comuniști și condamnat la închisoare pe viață, Iuliu Maniu și-a dictat testamentul notarului Nicolae Ioaneș din Brașov. „Subsemnatul Iuliu Maniu, locuitor în Bădăcin (…) cu mintea limpede și nesilit de nimeni, dispun pentru cazul morții mele, prin prezentul testament următoarele: Sufletul mi-l închin Atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu și dincolo de mormânt mult-încercatului meu neam românesc, iar iubirea mea o leg cu frații și nepoții mei și cu bunii mei prieteni care nici întru cele mai grele persecuții nu m-au părăsit în calea grea ce mi-a fost hărăzită de soartă. Ce privește averea mea (…) uzufructul viager al întregei averi ce va rămâne după mine va fi cât va trăi a scumpei mele surori Cornelia Maniu (sora Cecilia), domiciliată în Blaj, locuitoare în Bădăcin. Întreaga moșie, casele, edificiile, toate imobilele din comunele Șimleu, Bădăcin, Lompirt și Ilișua, cu tot fondul intact viu și mort, cu tot ce aparține acestor realități o las și va deveni proprietatea veneratului Consistoriu Episcopesc Greco-catolic Român din Oradea, pentru scopurile ordinului de călugărițe românesc Greco-catolice franciscane din care face parte sora mea Cornelia. Dacă acest ordin, la momentul morții mele, nu va fi organizat, eu doresc să fie organizat, iar averea aceasta să fie conservată sub denumirea „Fundațiunea Ioan, Clara și Cornelia Maniu”. Pe imobilul din Bădăcin să se organizeze un claustru de călugărițe menit să ocrotească și să instruiască tineri români greco-catolici și să se îngrijească bolnavi (…). Dacă veneratul Consistoriu, din orice motive, ar fi împiedicat să înființeze acest institut, averea se va folosi pentru alte scopuri culturale și de binefacere românești”, scrie în testamentul marelui om politic. 

În 1947, lui Iuliu Maniu i s-a înscenat un proces de „înaltă trădare”, a fost condamnat la închisoare pe viață și, prin sentința penală din 11 noiembrie, același an, i s-a confiscat averea, ca „pedeapsă complimentară” (sic!). Ulterior, conacul său de la Bădăcin a fost transformat în depozit de îngrășăminte chimice, gospădărie mixtă, apoi în tabără de elevi, pentru ca prin anii ’80 ai secolului trecut să devină cămin pentru copiii cu handicap sever.   

Din 1990, Episcopia Greco-Catolică din Oradea tot face demersuri pentru a intra în posesia averii pe care Iuliu Maniu i-a lăsat-o prin testament. Pentru terenul de 4,5 hectare aferent proprietății din Bădăcin, este în litigiu cu administrația județeană, dar, din câte știu, a renunțat la proces, urmare a unor zvonuri răuvoitoare împrăștiate în comunitate. 

M-am oprit la acest subiect, pentru că este încă un exemplu al halului în care politicienii noștri, cei care țin în mâini pâinea și cuțitul, tratează istoria și simbolurile României. După cum se va vedea.

(continuare în numărul viitor)