Necesitatea înțeleasă

Cine vrea să știe cât de cât exact ce sumă totală ne costă cei 300… pardon cei aproape 600 de parlamentari (votaserăm noi să rămână 300 din vreo 470, câți erau atunci, dar politicienii și-au zis că votul acela nu-i decât o altă ocazie să ne dea cu tifla) ar putea să arunce un ochi pe bugetele Camerei Deputaților și Senatului. Paranteză: am scris „aproape 600”, fiindcă       n-am reușit să aflu cu acuratețe câți mai sunt; cred că nici ei nu știu, dacă-i întrebi și catadicsesc să te ia în seamă. Paranteză închisă.

Pentru acest an Camera Deputaților și-a votat un buget echivalând cu aproape 54 de milioane de euro. La rândul său, Senatul are la dispoziție circa 25 de milioane de euro. Faceți adunarea și veți putea constata cât ne costă un Parlament ai cărui membri se laudă că reprezintă instituția fundamentală a democrației, dar fac de râs, de multe ori, prin comportament, prin hotărârile și legile pe care le aprobă (a se vedea, de pildă, circul voturilor pentru ridicarea unor imunități), însăși noțiunea de democrație.

Pe lângă cele de mai sus, alte sute de milioane de euro, dacă nu mai mult, sunt destinate celorlalte instituții ale statului, unde foșgăie sumedenie de funcționari de rang mai mare sau mai mititel. Bugetari, cum ar veni, adică oameni plătiți de la bugetul statului. Care buget se constituie din ceea ce statul, reprezentat de politicieni, decide să ne oblige pe noi, contribuabilii de rând, să scoatem din buzunare. Bugetarii aceștia se împart, în principal, în două categorii. Din cea mai de jos fac parte cei prost plătiți și care au cel mai mult de muncă. De pildă, funcționarii care stau la ghișee înțeleg să-și facă munca în mod corect sunt plătiți cu ceva mai mult decât salariul minim pe economie și ajung în doi-trei ani cu nervii praștie. Sau acei funcționari care câștigă 1.000-1.500 de lei lunar, dar răspund de zeci de mii, sute de mii sau milioane de euro. Din cea de-a doua categorie fac parte inșii puși moț în instituții grație politicului și sistemului clientelar. Ei, ăștia ne costă mult mai mult. Unii au salarii bune, în schimbul cărora taie frunză la câini pe motiv că sunt ba „omul lui X”, ba „omul lui Y”. Alții au salarii excelente, chiar extraordinare și puterea de a decide ce se întâmplă cu banii noștri. În acest ultim caz, salariile sunt doar o fracție din veniturile lor. Fiindcă acești oameni au. Și vile, și case de vacanță, și terenuri, și conturi bancare bine garnisite… Unii au și datorii, ca acel demnitar cu salariul de aproximativ 2.000 de euro care reușește, totuși, să achite lunar ratele unui împrumut de vreo 800.000 de euro.

Acum înțelegeți, sper, necesitatea ca în România mai-marii statului să perceapă de la populație și mediul de afaceri de șase ori mai multe taxe și impozite decât media Uniunii Europene. Și de ce este nevoie să plătim „sume suplimentare” peste cele legale, de ce suntem dublu sau triplu impozitați pentru același lucru, și de ce Fiscul a ajuns să fie comparat cu Inchiziția… Statul român e un stat foarte scump. Ne costă mult. Mult prea mult față de ceea ce ne oferă.