„Model de business”

Pe la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, o întreprindere prosperă pe vremea comunismului a cedat, prin celebra 

pe-atunci metodă MEBO, câteva procente din acțiuni salariaților. Conducerea întreprinderii a cumpărat și ea acțiuni. Apoi a cumpărat și de la unii dintre salariați, dar statul a rămas majoritar. Directorii acelei întreprinderi și-au atras în cercul lor de interese liderii a două din cele trei sindicate și s-au apucat de făcut bani. Pentru ei, nu pentru fabrica pe care o conduceau. În scurtă vreme, pe lângă întreprindere au luat ființă câteva firme-căpușă, care au prosperat extrem de rapid. Directorimea firmei căpușate și-a stabilit lefuri de invidiat, plus sumedenie de bonusuri, și s-a apucat de achiziții din banii statului: autoturisme luxoase (de serviciu, desigur…), mobilier, echipamente IT și-așa mai departe. S-a apucat apoi să descopere lumea, decontând excursii în străinătate, din Paris în Bangkok și din Barcelona în Rio de Janeiro – chipurile vizite de documentare, prospectare de piețe, participări la expoziții, simpozioane, întâlniri cu potențiali investitori și ce le mai trecea turiștilor prin minte. Obosiți, la un moment dat, s-au hotărât să investească într-o casă de odihnă. Pentru salariați, au argumentat ei. După terminarea construcției, s-a vădit că acea casă de odihnă era, de fapt, un soi de boutique hotel pour les connaisseurs…

În paralel cu prosperitatea conducerii și a firmelor-căpușă, întreprinderea aceea se ducea de râpă. Pierdea piețe, salariații ardeau gazul cu voioșie, pentru că directorimea avea grijă să le plătească salariile și să nu-i dea afară decât pe oamenii incomozi, nu achita taxele și impozitele cuvenite statului, iar când rămânea fără bani, cerea Guvernului, amenințând cu ieșirea salariaților în stradă și ungând “rotițele” necesare. Treaba a mers așa ani buni, însă la un moment dat autoritățile au fost forțate de creditorii externi să-și vândă participația la acea întreprindere. Investitori, însă, nu se arătau, dintr-un motiv simplu: se acumulase o datorie uriașă la stat. Drept urmare, guvernanții au decis să facă „atractivă” fabrica și i-au anulat, dintr-un condei, „datoria istorică”. Așa au reușit să vândă, chiar dacă la un preț ridicol de mic. Noul patron a achitat prima tranșă de bani (dintr-un împrumut bancar pentru obținerea căruia garantase cu întreprinderea pe care n-o cumpărase încă), iar apoi a început să trimită angajații în concediu fără plată. Și s-a apucat să vândă: stocul de produse finite, materiile prime, cantina, câteva zeci de hectare de teren, apartamente de protocol, un stadion, trei depozite etc. Cu mai puțin de o treime din banii astfel obținuți a achitat restul sumei pe care o avea de plătit statului. Apoi a început  concedierile. A păstrat doar câți muncitori îi erau necesari pentru a demola ce mai rămăsese. A vândut apoi tot ce mai putea vinde: utilaje, inox, aluminiu, fier, carămizi, țigle, tablă…. După care dus a fost, fără a se obosi măcar să pună lacăte la porți.