„Merge și-așa?”

Suntem, cred, de acord: de multă vreme lucrurile prost în România. În primul rând, din cauza politicienilor și sistemului parcă diabolic pe care l-au creat. Dar de ce avem asemenea politicieni, în cel mai bun caz mediocri, unii dintre ei pășind chiar în sfera penalului? Mă gândesc că politicienii nu pot fi altfel decât este majoritatea populației. Or, priviți în jur, priviți în oglindă, ascultați! De ce ținem morțiș să ne dăm în cap unii altora nu doar la figurat, ci și la propriu, în loc să ne respectăm și să acționăm împreună pentru a schimba lucrurile în bine? De ce ne facem de râs în atâtea ocazii, în străinătate? De ce suntem tratați uneori mai rău decât o colonie, nu doar de marile puteri, ci și de acelea mai mici, ai căror reprezentanți (fie ei politicieni, fie afaceriști) au ajuns să știe că pot obține de la mai-marii noștri cam tot ce doresc, la prețuri foarte mici? De ce se minte atât de mult în România? De ce statul acesta, teoretic al nostru, este atât de opresiv cu noi? De ce nu ne respectăm adevăratele valori, care ajung – dacă ajung! – să se realizeze și să-și afirme întregul potențial doar în străinătate? De ce nu putem gândi realist și construi pe termen lung, preferând să ne bălăcim în mocirla cotidiană? De ce nu ne revoltăm în masă împotriva nedreptăților care ni se fac, a neamprostiei, ticăloșiei, hoției la scară largă, demagogiei? De ce suntem viteji doar cu vecinul mai slab sau doar în fața televizorului? De ce începem atât de multe lucruri de atât de multe ori și nu isprăvim cum se cuvine nici unul?
Petre Ţuțea avea un răspuns atunci când spunea că mereu și-a dorit să facă o teză de doctorat  cu tema „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”. Și tot el povestea: „A venit odată un franțuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm de acest merge și așa; că merge și așa înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând și nu orice”. Iar istoricul Lucian Boia observa că „românul e mare specialist în supunerea aparentă; când i se dă o poruncă nu zice niciodată nu”. Ce face după aia, este, de obicei, să încerce să șmecherească, să se fofileze, să facă niscaiva aranjamente, să se descurce individual, fără a avea simțul comunității.