Luni de fiere

Se spune ca politica e arta compromisului. O fi, dar este si arta razboiului. A celui purtat cu armele la vedere, dar mai ales a celui subteran, desfasurat in alcovuri de partide, dupa draperii parlamentare, in culisele sistemului ticalosit care i-a devenit atat de drag omului de la Cotroceni. A razboiului ascuns, ce foloseste ambuscada, invaluirea, desantul, lovitura pe la spate, otrava picurata in borcanul cu miere, pumnalul in teaca de matase… In politica n-ai prieteni, ci doar dusmani si adversari ori aliati vremelnici. Pe inamici ii combati cu toate armele, ii amagesti, te folosesti de ei daca poti, ii manipulezi sa-ti atace aliatii, ii executi, daca ai puterea si ei misca-n front. Pe aliati ii pui sa scoata castanele din foc, profiti de ei cat poti si, atunci cand
nu-ti mai sunt folositori sau devin incomozi, ii arunci ca pe niste masele stricate, nu inainte de a le pune in carca toate neimplinirile perioadei de coabitare, tot deficitul de imagine , cum se mai zice. Si pe urma, evident, ii acuzi de tradare si tragi in ei cu toata artileria, ca doar sunt in tabara inamica!
Am facut introducerea asta cu gandul la trecutul, prezentul si previzibilul viitor al Aliantei D.A. Conceputa si prezentata public, cu insistenta, intr-o excelenta campanie de imagine, drept alternativa democratica la dictatura pesedista, Alianta a castigat simpatizanti pe zi ce trece, lucru dovedit si de sondajele care o plasau atat cu mult inaintea PD si PNL, luate separat, cat si a sumei procentajelor acestor partide. Apogeul cresterii a fost obtinut la finele campaniei electorale, ceea ce dovedeste ca strategii acestui parteneriat au procedat ca antrenorii meseriasi, care stiu sa-si aduca sportivii in maxima forma chiar la inceperea competitiei.
Ei, dupa ce liberalii si pedistii au luat puterea, lucrurile au inceput sa scartaie. Mai intai asa, aproape neauzit, apoi, treptat, tot mai tare. Nu-i vorba, a ajutat si El Comandante Basescu la treaba asta. Chiar o atata. Ba aruncand aproape saptamanal cu alegerile anticipate in liberali, ba reprosand Guvernului condus de Calin Popescu Tariceanu ca nu face si nu drege, ba reprosand PNL-ului ca racoleaza parlamentari si alti turisti politici, dar, in acelasi timp, ordonand pedistilor: luati de peste tot! … Nu-i, sper, un secret pentru nimeni ca, si dupa instalarea lui Traian Basescu la Cotroceni, tot el conduce, de fapt, partidul, iar Boc, Videanu, Blaga si ceilalti din staff nu-s decat care secund, care sef de echipaj, care masinist… Si iau si ei exemplul comandantului. De pilda, Emil Boc a trantit-o pe aia ca fuziunea PNL-PD nu mai e de actualitate. Adica dupa ce reprezentanti de frunte ai celor doua partide au avansat ideea asta, Boc i-a torpilat pur si simplu pe acei liberali care
s-au dat de ceasul mortii si au riscat mult insistand sa-si convinga colegii de necesitatea acestui demers! Tot Emil Boc s-a lansat in afirmatia ca dorinta cea mai fierbinte a PD este sa guverneze singur, o alta galeata de benzina peste relatiile inflamate din coalitie. Si inca un exemplu dintr-un sir mai lung: liberalii sunt foarte agitati in momentul asta de informatiile ca destui parlamentari PD s-au inteles sa voteze in favoarea unei motiuni de cenzura initiate de PSD, pentru a determina caderea Guvernului (care si-a asumat raspunderea pentru un pachet legislativ) si astfel a face un pas inainte spre indeplinirea dorintei arzatoare a lui Basescu de a se forta alegerile anticipate.
Asadar, lunile de miere ale Aliantei
s-au incheiat. Urmeaza lunile de fiere.